mame Archives - Bianca Moruș

Proiectul care învață mamele să muncească de lângă copiii lor

Bianca Moruș — Wed, 10 Jan 2018 07:00:38 +0000

Elena Gorun are 30 de ani, este mamă, antreprenor și co-fondatorul unui proiect care a crescut văzând cu ochii. Mai precis, în ultimii 3 ani a dezvoltat o platformă pentru mamele care vor să lucreze de acasă, Work At Home Moms. Cui se adresează? Mamelor antreprenor, freelancer, celor care doresc să lucreze part time sau pe proiect dedicat, celor care vor să se specializeze sau să învețe ceva nou.

Elena pare că nu doarme niciodată. Mereu organizează un atelier, un curs, un târg, pune anunțuri pe grupul WAHM, moderează. Iar acum a deschis o nouă afacere, de suflet: Ludotech, un start-up educațional creat pentru a le oferi copiilor dar și părinților oportunitatea de a explora concepte și tehnologii noi. Găsiți acolo cărți, jucării, spații de lucru și de relaxare.

Dar revenind la WAHM, pentru că eu urmăresc platforma de multă vreme și am descoperit acolo niște femei absolut minunate, am rugat-o pe Elena să ne povestească mai multe. Nu vă imaginați că a fost ușor. Mi-a răspuns la mail-uri de fiecare dată mult după miezul nopții, dar organizatoarea din ea și-a spus cuvântul: mi-a cerut deadline pentru răspunsuri, mi-a trimis fotografii pentru material și n-a uitat să îmi transmită și gânduri bune.

Elena, de unde a pornit ideea WAHM?

Sunt de profesie sociolog, iar fascinația mea pentru oameni și comunități are o dimensiune fantastică.

Nevoia de independență din punct de vedere profesional, care se manifestase într-o mai mică sau mai mare măsură și în cadrul joburilor „convenționale”, s-a materializat prin inițierea câtorva proiecte creative în domeniul hranei autentice. Practic, lucram deja de acasă.

A fost perioada sarcinii cu Vlad, însă, care a unit toate acele nevoi și dorințe, pentru a rezulta WAHM. Atunci am simțit mai intens dorința de a fi mai disponibilă pentru cei din viața mea, dar și nevoia de a face parte dintr-o comunitate. Iar pentru că acea comunitate nu exista, am creat un grup pe Facebook ca loc de întâlnire și împărtășire urmat, la scurt timp, de Asociația Work At Home Moms. Astazi, WAHM e un organism viu.

Ce presupune întregul concept? Cum funcționează? Pe ce criterii sunt primite membrele?

Din comunitate poate face parte fiecare mamă care rezonează cu scopul demersului nostru social fie din considerente financiare, fie din nevoia de a urma un alt drum profesional. Suntem laolaltă antreprenoare, mame fără venituri, artizane, freelancer ori aflate în concediu postnatal și care doresc să afle mai multe despre calea aceasta.

Asociația urmează două linii principale de dezvoltare:

a) Direcționarea de joburi part-time, de acasă, colaborări project based spre comunitatea noastră. Aici ducem muncă de convingere a angajatorilor, dar și una de creare efectivă a acestor locuri de muncă.

Un exemplu ar fi faptul că ne dorim să dezvoltăm consilierea de acasă prin instrumente precum Skype, telefon, messenger etc. Mamele care pot oferi consiliere în domeniul în care sunt specializate (parenting, juridic, fiscal, alăptare ș.a.) ne pot contacta pentru a anunța public serviciile oferite.

b) A doua direcție vizează mamele antreprenoare care doresc fie să dezvolte un proiect, fie au deja unul și vor să îl crească.

În acest sens, desfășurăm periodic competiții de proiecte pe baza înscrierii unui plan de afaceri (Mama Startup), întâlniri de networking în cadrul cărora mamele se pot cunoaște, își pot oferi colaborări (Mama Connect), consiliere antreprenorială (program de mentorat antreprenorial pentru mame – Mama Antreprenor), târguri și multe altele.

Vorbim exclusiv despre mame sau și despre tați cu idei și talent?

Noi ne adresăm mamelor prin statutul legal, însă nu o dată am implicat tații în proiectele noastre, le-am dedicat chiar și un album de mulțumire pentru forța prin care motivează și încurajează, adesea întregesc visuri mărețe.

Vorbește-mi puțin despre câteva dintre succesele voastre, ca să înțelegem mai bine sistemul.

Privind activitatea noastră în ansamblu, cel mai important succes este coagularea comunității pe grupul de Facebook. Este incredibil cum a căpătat viață un organism nou, alcătuit din celule atât de diferite în aparență, dar identice în esență.

Ce ți-ar plăcea să îmbunătățești? Ce ți se pare că nu funcționează așa cum trebuie?

Cred că sunt în asentimentul comunității (cu care mă mândresc enorm) când spun că activitatea noastră, deși perfectibilă, se află pe drumul cel bun. Mamele se implică din ce în ce mai mult, caută ajutor în primul rând printre celelalte membre, promovează acțiunile noastre și le mulțumesc pe această cale.

Dacă trebuie lucrat la ceva este influența pe care o putem exercita asupra factorilor de decizie din conducerea statului pentru a ne face vocea auzită.

În ansamblu, ne dorim mai mult sprijin din partea statului, atât pentru noi ca Asociație, cât mai ales pentru acești oameni extraordinar de frumoși și roditori care sunt mamele.

sursa foto: Cristina Găină

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Proiectul care învață mamele să muncească de lângă copiii lor appeared first on Bianca Moruș.

O jumătate de milion de victime, agresorii scapă nepedepsiţi

Bianca Moruș — Fri, 22 Sep 2017 07:43:27 +0000

Despre violenţa domestică am scris şi eu, au scris şi alţii, s-au ţinut conferinţe, s-au căutat soluţii. Nu e zi să nu vedem la ştiri efectele ei. Şi cu toate astea, puţine lucruri par să se schimbe. Mentalităţile rămân aceleaşi, statisticile cresc iar teroarea rămâne.
Ştiu că cifrele nu impresionează decât dacă e vorba de bani dar insist să vi le prezint pe cele mai recente. Dacă o singură femeie va fi determinată să spună stop violenţei domestice în urma acestui articol şi tot cred că n-am pierdut timpul de pomană.
• 500.000 de oameni sunt victime ale violenţei domestice în fiecare an, în România
• 3% dintre femeile abuzate îşi denunţă agresorii
• Jumătate dintre victimele care depun plângere o retrag pe parcurs
• 1% dintre agresori ajung să plătească pentru faptele lor
Sigur că legile au lipsuri mari, că aplicarea lor e defectuoasă şi că metodele de ajutorare a victimelor nu sunt foarte bine puse la punct dar astea sunt doar câteva dintre problemele care ne-au adus în acest stadiu.
”În România estimările arată că 61% dintre români consideră că violența în familie este o chestiune privată. Sunt obstacole greu de trecut pentru victime. Eu cred că cu toții suntem responsabili pentru situația alarmantă, fiind cumva părtași la asemenea infracțiuni și atrocități. Autoritățile trebuie să investească în campanii de comunicare și conștientizare, care să poată schimba, încet și sigur, lucrurile. ” – Mihaela Raluca Tudor, expert în comunicare
60 de parlamentari au realizat un proiect legislativ în care se precizează ca retragerea plângerii unei victime a violenţei în familie să nu mai ducă automat la înlăturarea răspunderii penale a agresorului. Şi ar trebui să nu uităm că nu departe de noi sunt alţii care au proiecte la polul opus.
„Trăim o realitate îngrijorătoare pentru femeile din țara noastră. Suntem pe ultimul loc în UE la ponderea femeilor care au auzit de serviciile de suport pentru victimele violenței domestice. Mai mult, violenţa domestică se află printre primele 30 de cauze de deces la femei în România. Asta ne arată clar că trebuie să intensificăm lupta împotriva acestui fenomen” – Andreea Paul, președintele think thank-ului INACO
Ioana a ajuns cu fiul ei la centrul maternal “Casa Agar” în urma violențelor repetate ale soțului. Aici a găsit o locuință sigură și a făcut cursuri de coafură pentru a găsi de lucru când i se va termina concediul maternal.
”A fost o perioadă foarte grea, îmi era teamă că nu mă voi descurca și mă voi întoarce la tatăl copilului. Nu m-am întors pentru că m-am descurcat din ce în ce mai bine. Și cu fiecare lucru pe care l-am făcut, am mai căpătat încredere în mine.” – Ioana
„În aproape 13 ani de activitate, prin Centrul Maternal „Casa Agar” am ajutat 400 de mame și copii să rămână împreună. Facem eforturi și apeluri publice la solidaritate și implicare în cauza mamelor și copiilor în situații de risc, astfel ca într-o bună zi să nu mai existe în România copii abuzați/neglijați, femei bătute, familii destrămate.” – Natalia Ungureanu, reprezentant ONG Touched România

Datele au fost prezentate miercuri în cadrul evenimentului „Demne. Puternice. Împreună”. Şi dincolo de cifre sau poveşti impresionante, trebuie ştiut că primul pas este obligatoriu al victimei. Ea este cea care trebuie să înţeleagă că violenţa nu este acceptabilă.

sursa foto cover: www.visualhunt.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post O jumătate de milion de victime, agresorii scapă nepedepsiţi appeared first on Bianca Moruș.

Să nu mai lăsăm trombofilia să ne ucidă copiii!

Bianca Moruș — Tue, 24 May 2016 07:57:55 +0000

Ştiam cât de cruntă este boala asta. Ştiam că face victime după victime. Şi cu toate astea, mărturiile voastre m-au cutremurat. Mi-am permis să selectez câteva dintre ele, foarte puţine în comparaţie cu câte am primit, în speranţa că le vor citi şi mai mulţi: viitori părinţi, care să ştie ce au de făcut şi autorităţi, care să ia în serios această problemă.

D.C.: „Trombofilia am descoperit-o după ce m-am dus să nasc, să devin mamă şi la 37 săptămâni am născut un copil mort după care era cât pe ce să mor şi eu(povestea e lungă și tristă). Analizele pentru asta au costat 35 milioane lei vechi în 2010, în timpul celei de-a doua sarcini. Acum am doi copii după sarcini cu trombofilie şi injecții cu anticoagulante. Cel mic are 3 luni, mă simt o mamă eroina cu 3 cezariene, 2 copii și un înger sus în cer.”

F.S.: „Eu luam o aspirină pe zi şi după ce am rămas însărcinată, Clexane în fiecare zi. Este una dintre bolile secolului XX, pentru că o femeie din 3 suferă de această boală. Aici, în Italia e obligatoriu să faci această analiză a sângelui.”

D.I.: „Pe scurt, am trecut prin aceste momente grele, tragice si am pierdut o sarcina in 2009. Ma apropiam de cea de-a 9-a luna de sarcina. Tragedia s-a produs aproape de termen.Toate ecografiile din timpul sarcinii, toate testele le am si acum pastrate si aratau ca este o sarcina cu o evolutie normala. Am reusit sa depasesc momentul cu bine si pot sa va spun ca cu ajutorul lui Dumnezeu si al medicilor, la aproape 5 ani dupa aceasta mare pierdere am o fetita de 3 ani perfect sanatoasa. Dar am urmat strict sfaturile medicilor, mi-am facut zilnic injectii si am reusit. Da, analizele sunt scumpe, tratamentul greu de gasit si nu ai voie sa-l intrerupi, trebuie sa te aprovizionezi cu injectii din timp si sa umbli pe la toate farmaciile cu rugaminti…. Si da…. mi-a fost foarte frica sa nu pierd sarcina din nou. Am incercat si am reusit. Ma bucur ca am avut curajul sa o fac (am nascut cu 2 luni inainte de a implini 39 de ani). Curajul a fost sustinut si de primul meu copil, David, care isi dorea foarte mult o surioara sau un fratior. Nu o data, ci de multe ori si eu si sotul meu, l-am auzit la rugaciunea de seara, cum se ruga sa aiba un fratior sau o surioara. Si David (atunci avea 4 ani ) a suferit foarte mult cand mama s-a intors de la spital fara fratiorul lui Matei (pentru ca i-am povestit ca atuci cand voi merge la spital ii voi aduce un fratior si i-am ales numele impreuna).”

Este evident că analizele pentru trombofilie ar trebui să intre pe lista celor uzuale în sarcină. Şi dacă tot ne încurcăm în cifre, căci aceasta este problema pentru care cei care pot nu fac nimic, faptul că testele genetice sunt extrem de scumpe, poate ar trebui să ne gândim mai degrabă la numărul victimelor. Al mamelor care şi-au pierdut copiii înainte de a-i ţine în braţe, al taţilor care nu au apucat să îşi vadă sau să îşi simtă bebelusii, al copiilor care nu au apucat să vadă lumina zilei. Nu cred şi nu o să cred niciodată în ideea că dacă nu s-a născut nu poate fi pus la socoteală sau nu contează. Un copil tot un copil este, fie că are 5 grame sau 3 kilograme. Pentru o femeie care şi-a dorit să devină mamă nu contează că pierde sarcina în primul sau în ultimul trimestru. Durerea nu ţine cont de aşa ceva. Este la fel de cumplită. Şi chiar dacă ei nu vor, eu vreau. Eu vreau să nu mai moară copiii pentru că ei refuză să plătească. Eu vreau ca femeile să fie informate iar analizele pentru trombofilie să devină o rutină, o obligaţie. Dacă şi voi vă doriti asta, vă rog să semnaţi petiţia în acest sens. Poate reuşim să le deschidem ochii.

Un pas a fost făcut. La Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, de anul trecut orice femeie însărcinată poate face gratuit testele pentru depistarea trombofiliei. Este un proiect minunat, dar insuficient. Ca să ajungi acolo, trebuie să ştii că există această boală. Trebuie să fii informată iar medicii sunt primii care trebuie să ne tragă de mânecă în acest sens. Iar pentru ca ei să o facă trebuie să se implice şi autorităţile. Aşa că vă rog: semnaţi petiţia.

The post Să nu mai lăsăm trombofilia să ne ucidă copiii! appeared first on Bianca Moruș.

Ce să nu-i spui niciodată unei femei care nu are copil. Dar vrea

Bianca Moruș — Fri, 08 Jan 2016 10:38:10 +0000

1. Nu îi povesti de cât de des face caca plodul tău şi nici ce textură şi ce culoare are. Ştiu că pentru tine poate fi un subiect extrem de important, dar aşa cum nu vorbeşti despre fecalele tale, n-ar fi rău să fii la fel de rezervată şi când vine vorba de cele ale copilului.
2. Nu îi spune cât de cumplit a fost travaliul, cât şi cum te-ai rupt sau cât de tare ai urlat în acele momente. În schimbul unor asemenea poveşti ar fi de preferat cele mai proaste filme de groază.
3. Nu îi vorbi despre rănile de alăptare. Nicio femeie nu vrea să afle, până nu are de ales, că cele două obiecte dragi ei şi nu numai, de ce să nu recunoaştem, ar putea suferi asemenea traume.
4. Nici poziţiile şi tentativele de a face copilul să scoată aerul nu sunt de interes. Iar poveştile despre refluxul gastroesofagian sunt la fel de neinteresante, ca să nu spun descurajatoare.
5. Ştiu că nopţile nedormite reprezintă una dintre cele mai mari frustrări ale unui mame, dar o femeie care încă nu are copii, dar şi-ar dori la un moment dat în viaţă, nu vrea să ştie că bucuria imensă vine la pachet cu epuizare totală.
6. Problemele de alimentaţie ale copilului tău, mai ales refuzul de a mânca, nu înseamnă nimic pentru o femeie care consideră că la 53 de kilograme şi 1,70 înălţime ar mai avea nevoie să slăbească un pic.
7. Şi the last, but not the least: niciodată, dar niciodată nu îi spune cât de inexistentă este viaţa sexuală, cel puţin în primele luni după naştere. Nicio femeie nu vrea să ştie că actul în urma căruia a apărut moştenitorul va ajunge pe „to do list”.

sursa foto: www.popsugar.com

The post Ce să nu-i spui niciodată unei femei care nu are copil. Dar vrea appeared first on Bianca Moruș.

În sala de aşteptare, la ginecolog

Bianca Moruș — Tue, 08 Dec 2015 07:00:32 +0000

Am descoperit sarcina la 5 săptămâni. Pentru că nu a fost una uşoară, când mă căutai, când nu mă căutai, eu eram la spital, la control. Asta însemna, invariabil, multe ore de aşteptare, căci mai întâi erau urgenţele, apoi neprevăzutele, apoi cele ce stăteau să nască şi după aceea veneam şi noi, începătoarele.
Şi ce să facă atâtea femei adunate într-o singură cameră, vreme de 2-3 ore, în zilele cu adevărat ghinioniste, 5-6? Toacă. Ce? Cel mai nou eveniment din viaţa lor: sarcina.
Şi uite aşa ajungi să afli, chiar dacă nu vrei, cât de des merg colegele de aşteptare la toaletă, de câte ori pe zi vomită, ce şi câte pastile iau în toată această perioadă. Apoi încep discuţiile despre kilogramele lor şi gramele nenăscutului, despre cât de puţin sau mult contează că iei 8 sau 30 de kilograme în sarcină. Pasul următor îl reprezintă bagajul pentru maternitate şi cumpărăturile pentru moştenitor. Numele urmaşilor sunt şi ele intens discutate şi disputate. La fel şi sexul. Nu, nu sexul în timpul sarcinii. Sexul copilului. Naştere naturală sau cezariană, pro şi contra. Dureri, contracţii, loviturile plodului. Nimic nu scapă. Practic, discuţiile despre fotbal sau sistemul electric din casă vă vor părea brusc o oază de inspiraţie şi le veţi duce dorul.
Vă spun din experienţă: statul pe internet, pe telefon nu vă salvează de astfel de discuţii. O carte însă, da. Veţi fi considerate snoabe, aşa că nu o să vrea nimeni să vă măsoare burta.

sursa foto: www.linkedin.com

The post În sala de aşteptare, la ginecolog appeared first on Bianca Moruș.

Replici de „încurajat” mamele

Bianca Moruș — Mon, 10 Aug 2015 06:33:20 +0000

Ai zice că mamele sunt primele persoane care să te încurajeze când vine vorba de copii. Ei bine, lucrurile stau tocmai pe dos. Iată, în apărarea mea, câteva discuţii surprinse între mame.

– Deci, cum e cu copil?
– E bine. E cuminte. Doarme, mănâncă.
– Bucură-te cât mai poţi! Nu mai ţine mult.

– Cum e la grădiniţă?
– Super. S-a adaptat repede, îi place la nebunie.
– Şi de câte ori s-a îmbolnăvit până acum?
– O dată. Dar a fost lejer.
– E, stai liniştită, că o să se îmbolnăvească foarte des.
– Aşa m-a avertizat toată lumea, dar noi până acum am scăpat ieftin.
– Las’, că o să vezi tu la toamnă!

– A început să vorbească?
– E, nu cine ştie ce. Câteva cuvinte. E cam leneş.
– Lasă, zi mersi. Să vezi când o să înceapă, n-o să-i mai tacă gura. O să îţi iei câmpii.

– A început să facă la oliţă?
– Încă nu.
– Ai grijă. Să scoţi covoarele, să pui cer cearşafuri peste tot. O să-ţi distrugă toată casa.

– Când naşti?
– Peste două săptămâni.
– Dormi acum. Dormi şi ziua. Dormi şi noaptea. Că n-o să mai dormi toată viaţa.

– Să vezi ce o să te mai distrezi. O să-ţi vomite peste tot. Când o să îl schimbi, o să îl apuce atunci să facă şi o să te murdărească şi pe tine şi totul în jur. O să se umple de bube. Nici nu ştii ce te aşteaptă.

Nu zice nimeni că nu stau lucrurile exact ca în poveştile de mai sus, dar parcă uneori e mai bine să taci decât să descurajezi. Mai ales dacă respectiva persoană nu te-a rugat să îi spui în cel mai sincer mod ce urmează după apariţia copilului.

sursa foto: blog.thebump.com

The post Replici de „încurajat” mamele appeared first on Bianca Moruș.

Chifteluţe greu de refuzat

Bianca Moruș — Sat, 08 Aug 2015 12:00:24 +0000

Da, ştiu, pe căldura asta numai chef de gătit n-ai. Dar ce te faci cu copilul, că nu poţi să-i dai în fiecare seară fructe sau iaurt? Eu caut întotdeauna să fac ceva rapid, ca să nu leşin de căldură şi apoi de nervi, dacă îmi spune că nu îi place. Şi cum ştiu că nu prea dau greş cu combinaţiile de legume şi brânză, am ras vreo jumătate de kilogram de dovlecei, pe care i-am lăsat la scurs într-o sită. I-am amestecat apoi cu 100g de brânză, 2 ouă şi ar merge şi nişte mărar, dacă nu se strâmbă copilul când vede verde în faţa ochilor. Nişte piper, după gust, se mai potriveşte în compoziţie. Apoi legăm totul cu nişte făină. Aici mergeţi pe experienţă şi pe ce vedeţi în faţa ochilor. Intră câteva linguri. Modelăm apoi chiftelele şi le punem pe hârtie de copt, într-o tavă, la 180 de grade. După vreo 10-15 minute le răsucim, ca să se perpelească pe ambele părţi şi le mai lăsăm vreo 10 minute. Apoi, după ce se răcesc, începeţi să alergaţi copilul prin casă, să-l convingeţi să guste. În mod normal, după prima gură se opreşte şi mai cere.

The post Chifteluţe greu de refuzat appeared first on Bianca Moruș.

Cum (n-)am slăbit după sarcină

Bianca Moruș — Thu, 23 Jul 2015 08:26:37 +0000

Ştiţi vorba aia: „De kilogramele acumulate în sarcină scapi în tot atâta timp, adică nouă luni”? N-are nicio treabă cu realitatea. Cele mai norocoase dintre noi, eu nu intru în această categorie, sunt slim-fit şi la 3 luni după ce au născut. Ştiu câteva cazuri şi le boscorodesc ori de câte ori ne întâlnim. Tre’ să îmi vărs năduful cumva. Cele mai multe dintre noi ne dăm duhul în încercarea de a reveni la formele de odinioară. Imediat după ce am născut am pierdut vreo zece kilograme, după care încă vreo două în următoarea săptămână. Am luat 18 în total, ca să nu ne încurcăm în socoteli. Când am văzut ce repede se topesc primele kilograme, tropăiam la gândul că în scurt timp o să pot defila din nou în blugii mei măsura 34. Dar, stupoare, după cele 12 nu se mai vedea nicio schimbare. Nimic. Niciun gram. Am zis că e o perioadă, că o să vină şi zile mai bune. Cu chiu cu vai am reuşit să mai dau jos încă vreo trei kilograme. Dar a fost chinul de pe lume. Luni de zile am fost la regim. Din ăla sănătos, nu cure citite pe internet sau pastile dubioase. Nu, mâncat sănătos. Şi totuşi, în câteva săptămâni le-am pus la loc. Nu pot să vă explic ce depresii mă încercau, ce nervi, ce delir. Cam pe când a împlinit copilul 2 ani am început să merg la piscină. Este singurul sport pe care îl practic cu plăcere şi nici nu e dătător de febră musculară. N-a durat mult până să se vadă rezultatele, dar nu erau chiar cele aşteptate. Eram tonifiată, ceea ce nu era deloc rău, dar tot nu slăbeam. M-am consolat cu ideea că nu voi mai fi niciodată ce-am fost. Până m-am îmbolnăvit. Rău. Cu injecţii, perfuzii, pastile multe, mâncare deloc. Nu, nu recomand reţeta. Nici măcar nu am slăbit pe cât mă aşteptam, după cât de rău am tras-o. Dar zilele de boală şi înfometare forţată de incapacitatea de a mânca au schimbat ceva în organismul meu. Şi am început să slăbesc. Nu cât speram. Încă mai sper. Dar atât de mult încât să intru în absolut toate hainele din dulap, inclusiv în blugii etalon. Poate că nu voi mai ajunge niciodată la dimensiunile de dinaintea copilului. Dar ceva tot am câştigat din toată povestea. Am învăţat că sportul poate fi plăcut. Şi că pot şi eu. Şi că mai vreau. Şi de fapt ăsta e cel mai important lucru. Pentru că dacă vreau să o învăţ pe fie-mea să trăiască sănătos, eu trebuie să fiu primul ei exemplu.

The post Cum (n-)am slăbit după sarcină appeared first on Bianca Moruș.

Grădiniţa, bau-bau sau o alegere bună?

Bianca Moruș — Thu, 04 Jun 2015 08:43:49 +0000

Când a venit vorba să duc copilul la grădiniţă, zici că eram un extraterestru aterizat în cap. Mi se părea că toate educatoarele sunt nişte monştri cu chip de om, care abia aşteaptă să îşi înfigă colţii în copilul meu. Şi totuşi, cu ochii pe a mea fiică, am considerat că vârsta de 2 ani este numai bună pentru intrarea în colectivitate.

Prin urmare, mi-am luat un concediu de o săptămână şi cu lista în braţe, am plecat la colindat. Grădiniţe particulare plus creşe de stat. Unele mai bine dotate, în altele nici măcar nu am intrat, peste tot m-am dus neanunţată. Unde nu m-au primit pe loc, nu m-am mai întors. Creşa de stat a fost o mare surpriză. Şi spaţiul interior şi cel exterior arătau impecabil. Mari, luminoase, cu tot ce îţi trecea şi nu îţi trecea prin cap că ar avea nevoie copilul tău. Când am cerut să vorbesc cu directoarea a venit prima dezamăgire. A venit spre mine o femeie de serviciu, care m-a invitat în biroul ei. V-aţi prins, nu era femeie de serviciu, dar arăta şi vorbea de parcă nu terminase 8 clase. Am zis totuşi să nu fiu cârcotaşă şi să dau o şansă sistemului. Când am aflat că nu există educatoare ci doar îngrijitoare la grupa Mini a fost a doua dezamăgire. Însă lovitura a venit în momentul în care am intrat în clase. Am depăşit şocul celor peste 20 de copii în grupă, dar n-am putut să trec peste faptul că toţi, absolut toţi erau pironiţi pe scaune, cu ochii în televizor. În acel moment am înţeles că nu asta este soluţia.

Am continuat să vizitez grădiniţe particulare, care primeau şi pitici de vârsta copilului meu. Dar tot cea la care am rezonat prima dată a rămas în capul listei. Spaţiile interioare nu sunt cele mai generoase, dar căldura pe care am simţit-o venind dinspre oamenii de acolo a contat enorm. Feţe blânde, copii fericiţi, care au tras-o imediat pe fie-mea în cercul lor. Am uitat că îmi doream neapărat o grădiniţă cu supraveghere video. Am uitat că voiam o grădiniţă cu camere cât mai mari. Iar când mi-au spus că mă roagă să vin şi la acomodare, m-au cucerit definitiv. Aşa aveam ocazia să văd exact cum funcţionează lucrurile acolo.

Acomodarea nu a mers exact cum mi-am dorit, pentru că văzându-mă acolo, fie-mea refuza să interacţioneze cu ceilalţi. Prin urmare, am decis să o las acolo. Prima dată m-au chemat după o jumătate de oră, pentru că era de neconsolat. A doua zi a stat până la prânz, a mâncat acolo şi a fost dezamăgită că nu a rămas să doarmă cu ceilalţi copii. A treia zi a rămas acolo să doarmă iar din următoarea săptămână a rămas la program lung, până la 6. Are dimineţi în care îmi spune să plec mai repede, are dimineţi când se agaţă de gâtul meu. Dar ştiu că după ce plec se linişteşte instantaneu. Iar când educatoarele îţi trimit poze cu poznele făcute de ea şi mesaje în care îţi spun că nu mai pot de dragul ei, eşti convinsă că ai făcut alegerea corectă.

The post Grădiniţa, bau-bau sau o alegere bună? appeared first on Bianca Moruș.

Tortul, gata în 30 de minute

Bianca Moruș — Wed, 06 May 2015 10:03:53 +0000

Fac parte din categoria mamelor uşor nebune sau foarte nebune, depinde pe cine întrebi, când vine vorba de alimentaţia plodului. Adică mai bine de 2 ani a mea n-a ştiut ce e ăla zahăr şi nici acum nu e foarte lămurită asupra problemei.

Mai bagă de curând pe la grădiniţă nişte checuri sau brioşe făcute în casă, dar nici alea nu sunt vreo dulceaţă. Pentru ea dulciuri sunt fructele şi nişte chestii pe care i le fac eu în casă, tot fără zahăr. Dar ce te faci când vine vreo aniversare şi nu poţi să îi mai spui copilului că el nu are voie să mănânce tort, mai ales dacă e făcut pentru el? Depinde de cât de mare e graba. Poţi să dai un telefon şi să comanzi un tort raw-vegan. Am făcut-o şi pe-asta, dar o să dezvolt subiectul într-un articol viitor sau îţi sufleci mânecile şi te apuci de treabă.

În 5 minute am mărunţit biscuiţii şi i-am amestecat cu untul topit. În tot acest timp cuptorul se încingea iar fie-mea era cocoţată pe scaun şi ţipa pe geam după pisici, porumbei sau oamenii care aveau drum prin zonă

În alte 5 minute am amestecat ricotta cu 2 ouă şi nişte stafide şi curmale blenduite, pe post de zahăr. Merge şi cu nişte sirop de agave dacă nu aveţi fructe uscate în casă sau banane bine coapte dacă vreţi ceva şi mai uşor.

Fie-mea a trecut şi ea la treabă.

Am băgat totul la cuptor pentru 20 de minute, timp în care am mai amestecat nişte smântână cu nişte fructe uscate mărunţite şi seminţele unei păstăi de vanilie. Apoi m-am apucat să pun blidele la loc. Timp în care fiică-mea a continuat să muncească. În felul ei.

Am pus şi al doilea strat, am mai băgat zece minute la cuptor şi am spălat vasele. Apoi am trecut la joaca serioasă, că deja plictiseala era mare. Am lăsat peste noapte cheesecake-ul să se răcească iar de dimineaţă i-am trântit deasupra nişte dulceaţă, cum altfel, fără zahăr. N-aş fi crezut, dar e mai bună decât cea cu zahăr. Se simte gustul fructelor cu adevărat. Iar fiică-mea a devorat tortul ei de brânză, fără să plângă după figurine de marţipan şi altele asemănătoare.

The post Tortul, gata în 30 de minute appeared first on Bianca Moruș.