Din prostia unei mame la primul copil. Ep. 3 – Dependenţa
Când eram însărcinată eram foarte clară: nu o să îmi fac copilul dependent de propria-mi persoană. Ce nu ştiam eu, pe lângă multe altele, era faptul că decizia nu îmi aparţinea. De când s-a născut, ploada nu a vrut decât la mine. Nu se liniştea decât la mine. Un duş de 5 minute în linişte părea o zi la spa. Nu suportam să o aud plângând, aşa că invariabil ajungea tot agăţată de gâtul meu. Prin urmare mi se părea firesc să nu o las pe mâna altcuiva. Doar eu ştiam ce are nevoie, ce simte, când îi e foame, când îi e somn. Doar eu ştiam să o spăl cum trebuie, să îi aşez scutecul încât să nu o deranjeze, cât lapte are nevoie şi la ce temperatură. Şi lista poate continua la infinit. Era clar ce avea să urmeze. Eu arătam ca o stafie, mă şi simţeam în consecinţă, zâmbeam tot mai puţin şi eram un butoi plin cu pulbere, gata să explodeze. Am început să mă detaşez un pic, vrând-nevrând abia după ce m-am întors la serviciu. Nu aveam de ales. În continuare nu îmi conveneau multe lucruri, dar am început să înţeleg uşor-uşor că fata mea nu moare dacă nu este îngrijită aşa cum am obişnuit-o eu. Nu vă aşteptaţi la minuni! În zadar faci liste cu tot ce are voie şi ce nu are voie, în zadar dai indicaţii despre ore de somn, mâncare, plimbare. Lucrurile nu se vor face aşa cum vrei tu. Dar ce să vezi! Nu e un capăt de ţară. Copilul poate fi fericit şi altfel. Aşa că, dragi mame, nu le mai luaţi pe toate asupra voastră! Nu că nu vă ajută, chiar vă faceţi un deserviciu. Este normal ca cel mic să vrea să stea agăţat de cea pe care o cunoaşte de dinainte de a cunoaşte lumea. E normal ca voi să vreţi să îi oferiţi totul. Dar totul nu înseamnă neapărat şi că e cel mai bine.
Add A Comment