Gânduri despre un an prost care m-a făcut mai bună

La prima vedere 2019 a fost unul dintre cei mai proşti ani ai mei, cu o mulţime de eşecuri, dezamăgiri, renunţări. Cu planuri multe care s-au ruinat precum un castel de cărţi ridicat pe malul mării.

În afară de vacanţe nimic n-a fost anul acesta cum am plănuit. S-au ruinat vise şi speranţe doar ca să crească altele în loc. Au plecat oameni care trebuiau să plece doar ca să vină alţii în loc. Am văzut viaţa în roz doar ca să cad apoi în prăpastie. Graniţele sunt atât de fine încât te poţi pierde pe tine cu mare uşurinţă, iar depresia se poate strecura pe nesimţite prin orice firidă.

Am avut însă mereu pretenţia că eu sunt mai puternică decât orice. Am ştiut mereu că oricât de jos aş cădea, mă voi ridica mereu. Aşa cum, atunci când pui prima oară piciorul în mare şi pare rece, imposibil de stat în ea, aşa e şi viaţa. Trebuie doar să îţi dai ocazia şi să te obişnuieşti. La un moment dat se încălzeşte. Mai vin curenţi reci, dar organismul se obişnuieşte.

Ultimele luni ale anului mi-au adus mai multă linişte, mai multă înţelegere, proiecte care mai de care mai frumoase, însoţite de muncă foarte multă, oameni deştepţi şi asumaţi, mi-am regăsit obiceiul de a citi în fiecare zi şi putere de a mă detaşa de lucrurile şi oamenii care nu mi se potrivesc, cel puţin de o mare parte.

Am învăţat să nu mai suplinesc lipsuri din suflet cu bunuri materiale. Prin urmare cred că a fost anul în care am făcut cele mai puţine achiziţii în materie de haine şi încălţăminte, accesorii sau bijuterii. Ba chiar am mai curăţat dulapul şi încă mai simt nevoia să mai fac lucruri să dispară. Am cumpărat, în schimb, cărţi, multe cărţi care să-mi umple mintea şi sufletul.

Tot n-am învăţat încă să mă pun pe primul plan. Nici măcar în top 3 nu sunt, dar nu abandonez lupta. N-am reînvăţat încă să le acord timp prietenilor dragi, pe cei mai mulţi uit să îi sun cu lunile. Le mulţumesc celor care s-au obişnuit cu starea mea de absenţă din ultimii ani şi continuă ei să mă sune, păstrând astfel relaţia vie. Le cer scuze celor cu care nu apuc să vorbesc şi nici ei nu apucă să sune. Din fericire sunt oameni buni şi deştepţi, care înţeleg şi cu care pot vorbi la fel de relaxat şi deschis chit că nu ne-am văzut de câţiva ani.

Sunt fericită că anul ce stă să plece ne-a ţinut cât de cât sănătoşi, fără probleme majore la acest capitol. Nici n-am murit de foame, nici nu ne-am îmbogăţit, ceea ce e perfect. Poate unii ne-am mai înţelepţit puţin.

De la anul 2020 nu am aşteptări, ci planuri multe. Îmi doresc să fim sănătoşi, să am multă putere de muncă, cam pentru câte proiecte se arată şi câte idei dospesc, să citesc tot mai mult, să călătoresc constant, să îmi văd mai des prietenii, să fac sport constant şi să readuc dansul în viaţa mea. Pare banală o listă cu rezoluţii la final/început de an, dar pentru mine e prima din viaţa de adult aşa că e mai mult decât o listă, este o provocare. Iar cea mai mare e cea pe care am pornit-o în urmă cu mai puţin de 4 ani, când am decis să renunţ la statutul de angajat şi să lucrez pe cont propriu. E riscant, mă scoate zi de zi din zona de confort pe care am căutat-o toată viaţa, dar este un drum care mă obligă mereu să fac mai mult şi mai bine, să aduc lucruri noi în viaţă şi mă motivează mai mult decât mă demoralizează.

Să fim buni şi veseli!