Un Murphy mic

Pentru cei mai mulţi dintre voi nu e niciun secret că o sarcină cu toate urmările ei(urlete, nopţi cumplit de albe, boli etc) aduce cu ea o memorie grav afectată şi tone de sentimente de nesiguranţă vizavi de sănătatea mentală. Scriam aici despre multiplele prostii făcute în primul an şi după.
Ieri dimineaţă mă duc la mall. Sunt reduceri, sunt convinsă că ştiţi asta. Dau o raită în doi timpi şi 3 miscări, nu găsesc nimic pe plac, aşa că înhaţ 3 cafele, pentru mine şi colege, şi mă duc tiptil la maşină. Tipicară cum sunt, aşez ce am de aşezat şi dau să pun mâna pe tichetul de parcare. Şi ia tichetul de unde nu-i! Locul în care stă de fiecare dată – gol. Mă uit pe jos, poate a zburat. Doar gunoaie. Mă uit pe lângă scaune. Nimic. Răstorn geanta, dau ocol maşinii. 15 minute am răscolit. Tot nimic. Mă resemnez şi mă duc să plătesc tichetul pierdut. Domnişoara, amabilă, îmi spune:
– Dacă îl găsiţi până ieşiţi, veniţi să vă dau banii înapoi.
Nu, n-am avut atâta noroc. Pe drum spre serviciu mă mai uitam, poate îl zăream. Apoi am renunţat, când am realizat că mai rau mă enervez dacă îl găsesc.
Când plec de la muncă, îmi trântesc geanta pe scaun ceva mai teatral, moment în care flutură ceva în partea de sus a lăcaşului în care stă mereu tichetul.
Distracţia mea – preţ de vreo 5 cafele bune.
Zâmbetele voastre – nepreţuite.

Add A Comment