Când părinţii dau în mintea copiilor

Doi ani şi şapte luni. Ea. Eu nu prea mai număr nici anii, darămite lunile. Sâmbătă, pe la prânz. Eu alerg bezmetică între bucătărie, unde fierb oalele pe foc, maşina de spălat şi balcon, unde întind ce iese din maşină. Ea îşi face de lucru prin propria cameră. La un moment dat o aud aproape zbierând:
– Mama, sora mea.
Încep să procesez. Sora. Sora. Nu, n-are nicio soră. Nici nu am anunţat-o că va avea vreuna. Nici despre frate nu s-a pus problema. Ce-o fi păţit copilul?
Intru în dormitor şi îmi intinde senină o poză cu o fată care cred că aduce cu Albă ca Zăpada.
– Uite, mama, sora mea.
Deci am auzit bine.
– Cum, Diana, asta e sora ta?
– Daaaaa.
E atât de convinsă încât mai stau să mă gândesc o dată câţi copii am. Nu, tot unu iese la numărătoare. Intru în joc.
– Şi cum o cheamă, iubire, pe sora ta?
– Mona. Şi e sora mea.
Aha. Deci are deja şi nume. Şi dacă mă uit bine la ea, seamănă puţin.
– Şi unde era sora ta?
– În dulap.
Desigur. Nu ştiu cum de nu mi-a dat prin cap asta.
– Şi ce faci cu ea?
– O pup.
Şi de atunci sora ei este cvasiprezentă. Cum o pierde, începem şi ne întrebăm unul pe celălalt, eu cu tatăl, unde este sora Dianei. Într-o seară ajunge acasă de la grădiniţă şi n-o găseşte. Începe disperarea. Răstorn sacii cu jucării, caut pe paturi, pe sub paturi, pe după dulapuri. Nimic. Sun bărbatul.
– Unde-i sora Dianei?
– Păi n-ai zis că nu mai vrei un copil?
Lui îi arde de glume şi eu o iau razna căutând o poză. N-o găsesc. N-o găseşte nici el când ajunge acasă. Mă rog, copilul depăşise momentul, noi eram impacientaţi. Se lasă noaptea, ne băgăm în pat, unii visează. Era vreo unu noaptea când, în timp ce mă răsucesc, aud că pică ceva pe parchet. Să fie sora? Nu, nu pot să mă ridic din pat să mă uit. Ar însemna că sunt nebună. Bine, sunt nebună. Iau telefonul, pornesc flash-ul şi încep să caut.
– Am găsit-o!
Nu se aude nimic. E bine. Nu s-a trezit nimeni. Acum pot să mă culc şi eu liniştită. După ce o pun bine pe sora, să o găsească fie-mea de dimineaţă.