Mă întreb adesea la greşelile pe care le facem noi, părinţii. E drept că vrem ce e mai bun pentru ei, că îi încurajăm să își descopere talentele și să exceleze. Dar oare în goana asta pentru performanță și dezvoltare nu le răpim ceva esențial? Timpul să se plictisească, să-și lase imaginația să zboare, să fie pur și simplu copii.

Fiică-mea e ambițioasă, mai ambițioasă decât îmi imaginam eu vreodată să fiu la vârsta ei. Uneori o privesc și mă întreb: „Dar cine o pune să facă toate astea? Eu, sigur nu!” Și răspunsul e simplu: ea însăși. Își stabilește obiective, își planifică timpul și pare să fie mândră de ceea ce face. E un sentiment minunat să vezi că pitica ta își construiește încrederea în sine și își găsește propriul drum. Dar, în același timp, mă întreb dacă asta nu vine cu un preț prea mare.

Mi se pare că trăim într-o epocă în care copiii sunt puși sub o presiune enormă. De la a avea note perfecte până la a excela în activitățile extracurriculare, pare că societatea a setat niște standarde imposibil de atins. Și nu mi-e deloc comod să mă gândesc că, în loc să-și trăiască copilăria cu bucurie și curiozitate, mulți dintre ei o trăiesc ca pe o competiție continuă.

De aceea, încerc să-i reamintesc mereu fiicei mele că valoarea ei nu stă în câte premii adună sau câte activități bifează, ci în ceea ce o face fericită. Îi spun că e în regulă să ia o pauză, să se relaxeze, să greșească. Pentru că, la urma urmei, vreau să crească având încredere în sine, nu doar în performanțele sale. Şi, ce e drept, de luat pauze a învăţat să îşi ia. Vine şi spune singură ori de câte ori simte că are nevoie să sară peste un antrenament sau când vrea să mai renunţe la o parte din lucrurile cu care singură s-a încărcat. La partea cu greşelile şi premiile mai avem ceva de lucrat.

Ca să fiu sinceră până la capăt, articolul acesta a apărut doar pentru că mă gândeam cum aş putea promova faptul că weekendul acesta, acelaşi copil care acum citeşte fără pauză pentru un test pe care îl dă mâine, acelaşi copil care a avut numai săptămâna asta vreo 4 teste şi mai are câteva de dat până în vacanţă, şi-a găsit puterea şi s-a mobilizat să meşterească şi să (pre)gătească tot felul de lucruri şi bunătăţi pentru Târgul caritabil de Crăciun „Dăruim şi Ajungem MARI”, la care va fi şi ea expozant duminica aceasta. Aşa că dacă vreţi să îi fiţi alături ei şi, mai ales, copiilor din sistemul de protecţie pe care îi sprijină oamenii buni de la Ajungem MARI, vă aşteptăm la cumpărături duminică, 15 decembrie, începând cu ora 11.00.

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre târguri, mai las 2 recomandări de evenimente tare faine, tot în acest weekend, susţinute de alţi oameni faini pe care sunt onorată că îi cunosc: Târgul de frumos al minunatei Oana Botezatu şi prietenele ei la fel de talentate şi Târgul de Crăciun la Palat, organizat de un alt om cu respect pentru muncă şi responsabilitate, Claudia Nicolau.

The post Viaţa de copil – cum găseşti echilibrul între performanţă şi bucuria libertăţii appeared first on Bianca Moruș.

De curând a intrat şi fiică-mea în rândul purtătorilor de ochelari pentru vedere la distanţă şi, bineînţeles, că prima întrebare a mea către medicul ei oftalmolog a fost: “Cu ce am greşit?” Eram deja convinsă că nu am fost suficient de strictă cu regulile legate de timpul petrecut în faţa ecranelor, că nu am stat suficient de mult cu gura pe ea atunci când ţinea cărţile mult prea aproape de ochi şi tot aşa. Sunt convinsă că mulţi dintre voi vă regăsiţi în imaginea părintelui care caută explicaţia în propriile erori. În realitate, cauzele sunt multiple şi unele lucruri chiar nu sunt în controlul nostru.

Dacă tot am căutat să aflu eu cât mai multe despre acest subiect am zis să împărtăşesc informaţiile obţinute şi cu voi. Am stat de vorbă cu dr. Roxana Cozubaş, medic primar oftalmolog, Doctor în Ştiinţe Medicale, omul care a reuşit nu doar să-i înlăture Dianei teama de oftalmolog, dar care a învăţat-o şi cât de important e să vină la timp şi cu drag la controalele periodice.

Aici, un articol despre primele probleme oftalmologice şi întâlnirea salvatoare cu dr. Roxana Cozubaş: Problemele oculare ale copilului se tratează la oftalmolog, nu la pediatru (biancamorus.ro)

Ce este miopia și de ce este atât de important să o depistăm în timp util?

Miopia apare cu precădere din cauza creșterii în lungime a axului ocular. Practic, pe parcursul dezvoltării generale a vederii, ochiul trebuie să crească până pe la 3-5 ani mai accelerat, iar ulterior, foarte lent, până la vârsta de 18-20 de ani. Uneori, din motive parțial cunoscute, această creștere bruscă din prima parte a vieții mai continuă și după 6-8 ani de viață, astfel că ochiul se tot alungește. Din păcate, această alungire în exces nu vine la pachet numai cu ochelarii de minus cu lentile groase, ci și cu afecțiuni care pot apărea pe tot parcursul vieții – suferință maculară de cauză miopică (pierdere de câmp vizual, uneori chiar central), risc crescut de glaucom, cataractă (creșterea presiunii intraoculare), mergând până la dezlipire de retină cu pierdere totală și irecuperabilă de vedere.

Se poate reduce? Dacă da, cum?

Din păcate, nu. Odată instalată, miopia știe numai să crească și, la un moment dat, să stagneze. De aceea este important să o prevenim cât mai de timpuriu în viața copilului, mai ales dacă există factori genetici implicați.

Știai că un copil cu un părinte miop are risc de 3 ori mai mare de a dezvolta miopie față de unul care nu are părinți miopi? Iar la copilul cu ambii părinți miopi acest risc crește de 6 ori.

Ce este important să ştim despre corectarea miopiei? Dar despre prevenţie?

Așa cum spuneam, miopia nu se poate corecta, dar este foarte important să o prevenim printr-o serie de sfaturi cu care toți copiii pleacă de la consultație (indiferent dacă au risc sau nu de a dezvolta miopie):

–         Minim 2 ore pe zi de timp petrecut afară, în lumina naturală – ochii privesc la distanță mult (alergat, mers cu bicicleta etc. – trebuie să formeze imagini la distanțe mari, să anticipeze distanțele, moment în care ochii se relaxează).

–         Alternarea distanțelor de lucru – după un efort vizual intens de aproape (citit cărți, scris) trebuie să vină o perioada de privit la distanță mare (televizor sau măcar un laptop/monitor la o distanță mare de ochi – 1 metru, ieșit afară în aer liber).

–         Menținerea unei posturi corecte în bancă – spatele drept și brațul cu antebrațul să formeze un unghi drept, pe lângă corp, sau cum le zic eu copiilor – cartea la buric și spatele drept! Descurajați cititul pe burtă, lungit în pat, pe jos, în pat, cu cartea pe genunchi și genunchii aduși la piept – toate aceste poziții scurtează distanța de la ochi la obiectul privit, distanță care ar trebui să fie de 40 cm (orice micșorare a acestei distanțe vine cu un efort suplimentar din partea ochilor, efort care, adunat în luni/ani de zile, duce la apariția și la creșterea miopiei (un fel de adaptare a ochilor – “De ce să mă mai chinui să văd la distanță, dacă mă ține numai în vedere de aproape mereu?”

–         O alimentație bogată în legume și fructe în stare proaspătă ajută la menținerea unui nivel corect de pigment în interiorul retinei (țesutul de pe fundul de ochi), la fel ca și un nivel corect de vitamina D în sânge (chiar dacă oferiți copiilor suplimente, aceasta trebuie testată periodic, deoarece sunt dese cazurile în care anumite branduri de vitamine nu se absorb corect de către unii pacienți).

–         Nu în ultimul rând și motiv de ceartă permanentă în familiile din ziua de azi – statul la ecrane este adesea incriminat în studii precum că induce apariția miopiei sau “ajută” la dezvoltarea ei accelerată – alegeți un ecran mare și departe (minim laptop la 1 metru de ochi, însă ideal TV sau proiector pe perete – cea mai bună variantă).

Ştiu că cea mai mare provocare este pentru copiii aflaţi în creştere, când lucrurile pot scăpa uşor de sub control. Care este perioada critică şi ce avem de făcut?

Într-adevăr, perioada critică este atunci când copilul are puseele de creștere, începând cu vârsta de 5-6 ani și culminând cu adolescența, perioadă în care organismul și ochii, implicit, au perioade când se dezvoltă brusc, într-o perioadă scurtă de timp.

Uneori, deși pacientul a fost examinat anterior acum 1 an, maxim 1.5 ani, constatăm că dioptria măsurată acum este de -2.00, am avut chiar și -3.00 prima pereche de ochelari. Modificările sunt lente, copilul nu își dă seama că se schimbă ceva în vederea lui, de cele mai multe ori părinții îl ceartă la consult pe motiv că nu a semnalat nimic. Nu a făcut asta pentru că nu și-a dat seama. Cum le zic eu părinților: nu te culci bine și te trezești chior, lucrurile acestea iau luni/ani de zile ca să se instaleze.

Însă adesea există indicii – copilul cere să fie mutat mai în față la școală, se apropie de TV, nu mai rămâne în canapea/fotoliu, pe stradă mijește ochii și se plânge că nu vede bine seara (de multe ori acest semn e pus pe seama oboselii, însă mai bine verificați la un consult oftalmologic).

Ce tip de ochelari/lentile le recomanzi copiilor cu miopie?

Din fericire, în ziua de astăzi avem multiple variante să încetinim progresia miopiei, odată instalată. Avem ca opțiune, într-o prima fază, ochelari cu lentile speciale, având ca design un tratament pentru stoparea miopiei. Cea mai bună opțiune în această zi o reprezintă lentilele Stellest de la Essilor, acestea având cele mai bune rezultate în studii pe termen lung, aducând stoparea evoluției bolii la 2 din 3 copii, unul din trei având în continuare o evoluție, însă mai lentă decât dacă nu ar fi purtat aceste lentile speciale.

Copiilor care nu pot purta sau nu doresc să folosească ochelari le recomandăm lentile de contact de noapte (ortokeratologie), metodă având aproape 20 de ani vechime în lume, cu rezultate foarte bune. Copilul doarme noaptea cu lentilele pe ochi, a doua zi le dă jos și vede bine toată ziua fără ochelari, până seara, când procesul se reia. Trebuie menționat şi că această variantă implică mult mai multe controale periodice, fiind vorba despre lentile care remodelează suprafața ochiului.

Putem vorbi de anumite interdicţii pentru copiii cu miopie? Ce anume trebuie să respectăm astfel încât să nu se agraveze lucrurile?

Da. Odată instalată miopia, pentru a nu se agrava și mai tare, este bine să se reducă expunerea la ecrane mici (telefon, tabletă) și să se ia măsuri de corecție care să ajute la stoparea progresiei (ochelari sau lentile speciale). Desigur că nu strică să respecte în totalitate sfaturile prezentate în zona de prevenție.

Să fim sinceri: mulţi dintre părinţi se tem de costurile pe care le implică aceste metode de tratament. Cât costă fiecare în parte şi care sunt avantajele şi dezavantajele lor?

Dacă vorbim de ochelari, lentilele Essilor Stellest, de care am pomenit mai devreme, sunt în jur de 1500 RON perechea, cost la care se adaugă costul ramei și al montajului lor. Dar, un lucru demn de menționat, am avut mulți copii la care nu a fost necesară schimbarea lentilelor nici la 1.5 ani distanţă (a treia vizită de la prescrierea lor) pentru că dioptriile au stagnat. Dacă facem calculul la cât costă ochelarii clasici pentru miopie şi cât de des trebuie schimbate lentilele, din cauza creşterii constante a dioptriilor, ajungem cam la aceleaşi costuri, dar cu “preţ” mai mare în ceea ce priveşte evoluţia dioptriei.

În ceea ce privește ortokeratologia, lentilele de noapte costă 3500 RON pentru un an, cost la care se adaugă soluțiile de întreținere (aproximativ 1500 RON) și consulturile periodice, deci, da, sunt mai costisitoare. Aduc însă un beneficiu major prin renunțarea la ochelari pe parcursul zilei, ceea ce, pentru un sportiv de performanță poate însemna un antrenament mai bun și rezultate excepționale în domeniul în care activează.

Ce facem cu copiii care refuză să poarte ochelari? Cum abordăm problema astfel încât să înţeleagă că au nevoie de ei?

În cazul miopiei nu prea ne întâlnim cu refuzul purtării ochelarilor, deoarece beneficiul este instant – copilul pune ochelarii la ochi și vede mult mai bine, astfel că ajunge să fie dependent de ei în scurt timp. De altfel, lentillele Essilor Stellest sunt lentile de tratament, destinate a fi purtate minim 12 ore pe zi pentru a-și face efectul. Lentilele sunt organizate cu zona centrală cu dioptria de care are nevoie copilul, iar în jurul acelei zone sunt peste 1000 de mini-lentile cu altă dioptrie, dispuse concentric, astfel încât vederea de aproape să se facă fără efort și imaginea formată pe retină să nu ducă la accelerarea progresiei miopiei, cum se întâmplă la lentilele obișnuite, care au o singură dioptrie pe toată suprafață lor.

Timpul de adaptare cu aceste lentile este minim, de cel mult câteva zile, de cele mai multe ori copiii sub 10 ani nesesizând nicio diferență față de o lentilă obișnuită.

Pe dr. Roxana Cozubaş o găsiţi aici: Dr. ROXANA COZUBAŞ ✭ Doctor Oftalmolog in Bucuresti Programari ✭ Ocuvista, iar pentru mine e o mare uşurare că pot merge şi eu la controale în acelaşi timp cu pitica. Cum era de aşteptat – de, vârsta nu iartă pe nimeni , la ultimul control am primit şi eu recomandare pentru ochelari – în cazul meu, pentru apropiere. O ocazie bună să nu facem tragedie din nimic, ci să ne distrăm alegând rame potrivite.

The post Miopia la copii. Cum o depistăm şi ce avem de făcut astfel încât să nu scape de sub control appeared first on Bianca Moruș.

Mi-a explicat foarte ferm că nu-i pot lua o asemenea bucurie, aşa că într-o însorită după-amiază ne-am pornit către magazinul unde era programat atelierul. Acum, spre ruşinea mea, habar nu aveam că era unul relativ aproape de zona în care locuiesc. Aveam impresia că e tocmai în partea cealaltă a Bucureştiului şi mi se părea peste mână să merg tocmai acolo. Aş zice că în felul acesta am împuşcat 2 iepuri dintr-o dată.

Odată intrate în magazin a luat a mea la scotocit toate raioanele, ca să ştie ce să pună în coş. Doar nu era să batem drumul doar pentru atelier, trebuia să rezolvăm şi cumpărăturile necesare. A văzut-o apoi pe Gabi Ralea, gazda atelierului, motiv numai bun să-i povestească despre pasiunea ei pentru designul interior şi faptul că asta este una dintre meseriile pe care şi le doreşte să le facă atunci când va creşte. S-au aşezat la poveşti de eram aproape convinsă că nu mai apucă femeia să-şi ţină atelierul de câte are a mea să-i spună şi să o întrebe.

Până la urmă s-au aşezat cu toţii la mese, iar Gabi a dezvăluit şi surpriza. Aveau de făcut o tavă şi un joc de X şi 0 personalizat. Au şlefuit, au vopsit, au montat mânere, a mea a cerut şi-o bormaşină, dar i s-a explicat delicat că nu are nevoie acum de una. S-a consolat cu a-şi personaliza cuburile astfel încât să fie sigură că va ieşi în evidenţă.

Apoi am mai dat o tură prin magazin, nu cumva să fi uitat ceva ce aveam neapărat nevoie. Şi noi avem mereu nevoie de câte ceva având în vedere că fie-mea schimbă mobila şi decoraţiunile prin casă mai des decât îmi spăl eu maşina.

Acum, dacă tot am ajuns acolo, am zis să aflu şi eu mai multe despre această companie, având în vedere că ştiam doar că este una românească sută la sută. Şi am aflat că este pusă pe picioare de Cristian Găvan care, după 26 de ani petrecuţi în producţia de mobilă, a venit cu un concept nou pe piaţă, un magazin aflat la graniţa dintre fabricarea mobilei şi bricolaj. Ce înseamnă asta, mai exact? Că fiecare dintre noi poate participa activ la construcţia propriului mobilier, la fel ca atunci când realizezi mobila pe comandă, dar la un preţ cu mult mai prietenos. Găseşti aici materialele necesare, dar şi un consultant care te ajută cu proiectarea ei.

Primul magazin MAM Bricolaj din Bucureşti a fost deschis în aprilie 2011, iar în prezent sunt 3 fizice, dar şi unul online, în caz că vrei să comanzi stând comod pe fotoliu. Deşi, dacă o întrebi pe fiică-mea, plăcerea stă tocmai în plimbatul printre rafturi şi scotocitul printre produse.

The post Ce presupune un atelier de bricolaj pentru copii şi ce le aduce appeared first on Bianca Moruș.

Faza 1. Aroganţa:

– De parcă nu ştiam deja asta.

Faza 2. Câştigul:

– Asta înseamnă că merit şi eu o recompensă, nu?

Sigur, noi două glumim mult pe teme extrem de sensibile, în general, pentru populaţie: şi despre inteligenţă şi despre frumuseţe şi despre felul în care abordăm diferite situaţii. Oscilăm între aroganţă şi autoironie cruntă, de nici cei mai aprigi duşmani n-ar putea să ne găsească „minusuri” mai bine decât noi. Avem amândouă sensibilităţi destule şi atunci încercăm să le tratăm tocmai, prin ironie şi autoironie, cele mai bune vaccinuri la acest capitol.

Îmi place să cred că îmi cunosc copilul bine spre foarte bine. Ştiu ce îi place şi ce nu-i place, ce-l ajută şi ce-l încurcă, ce-l umple de mândrie şi ce-l face să sufere groaznic. Ştiu şi că fie-mea e frumoasă de pică, şi că n-are rival când vine vorba de logoree şi negocieri verbale, că dacă îşi pune ceva în cap n-o opreşte nimic de la a duce acel ceva la bun sfârşit, că preferă oricând sportul şi activităţile în aer liber celor intelectuale. Ştiu şi că nu o fascinează materiile reale, nici limbile străine şi nici nu îi place să înveţe lucruri pe de rost. Are propria metodă de a acumula informaţii şi nu se dă niciodată în lături de la a găsi metoda mai rapidă şi mai simplă decât să piardă vremea cu una clasică, asta neînsemnând că metoda ei e neapărat mai bună sau că o duce la rezultatul dorit.

E un copil cu plusuri şi cu minusuri, ca oricare altul. La un moment dat însă, pentru că tot îmi spuneau oamenii cât de deşteaptă e Didi, am picat într-o extremă foarte proastă. Nedorind să mă îmbăt cu apă rece, cum e vorba la români, am început – în capul meu – să-i minimizez reuşitele şi calităţile. E flatant să-ţi fie lăudat copilul, iar ca să nu pic în capcana aroganţei am picat în opusul ei.

Ce înseamnă copil cu abilități înalte

Am încercat să-i ofer mereu Dianei acces la cât mai multe lucruri, ca să afle ce îi place şi să-i fie mai uşor când îşi aşterne drumul. Am încercat să-i lămuresc orice curiozitate tocmai ca să o încurajez să continue să întrebe şi să vrea să înveţe lucruri, din orice arie de interes avea ea în acel moment. Eram conştientă de ce poate şi ce nu poate sau poate mai greu, dar mi-am dat seama că nu mi-ar strica niciun ochi din exterior, care să analizeze lucrurile la rece şi specific, nu intuitiv, cum fac eu.

Aşa că am programat-o la o evaluare la Romanian Gifted School, o şcoală şi grădiniţă dedicată copiilor cu abilități înalte, unde curriculumul este adaptat nevoilor acestora şi etapelor lor de dezvoltare. Şi, da, la această şcoală nu mergi cu copilul de mână, plăteşti şi-l înscrii. Aici sunt acceptaţi doar copiii cu abilităţi înalte, iar programa este realizată astfel încât să-i ajute pe aceştia să le dezvolte, fără să ignore însă materiile şi informaţiile esenţiale. Există ore de scriere creativă, dezbateri, public speaking, etică, diplomaţie, implicare civică, antreprenoriat şi multe alte lucruri pe care, din păcate, nu le regăsim într-o şcoală de stat.

Ce presupun însă aceste abilități înalte?

Înainte de orice, trebuie să precizez că nu are legătură cu genialitatea. Copilul tău nu trebuie să fie genial ca să poată studia aici.

Iată doar câteva dintre semnele care ne dau de înţeles că avem de-a face cu un copil cu abilități înalte:

• citește și reține multe detalii;
  • își exprimă bine ideile;
  • are abilități analitice și de conceptualizare destul de devreme;
  • explorează o situație din mai multe puncte de vedere;
  • exprimă puncte de vedere ieșite din comun.
  • demonstrează abilități peste medie în artele vizuale;
  • prezintă talent în teatru, muzică, dramă, dans;
  • are capacitatea de a improviza.

Cel mai utilizat test pentru descoperirea abilităţilor cognitive ale copiilor, mai ales în descoperirea copiilor cu abilități înalte, este testul internaţional WISC IV – Wechsler Intelligence Scale for Children.

Este testul pe care l-a dat şi Diana şi cred că e o soluţie bună ca să înţelegi care sunt plusurile şi minusurile copilului tău. Departe de aceste abilități înalte – nu avem toţi parte de ele şi nu e nimic rău în asta, dar dacă le avem, nu strică să ştim ce să facem cu ele astfel încât să nu le lăsăm să se irosească – testul scoate la iveală aspecte multiple legate de dezvoltarea cognitivă a copilului, astfel încât să îl poţi ajuta aşa cum are el nevoie.

Se poate face copiilor între 6 ani şi 16 ani și 11 luni şi reflectă performanțele copiilor în domenii specifice funcționării cognitive, identificând scoruri ale coeficientului de inteligență total (CIT) între 40 și 190.

Un IQ sau un CIT egal sau mai mare de 130 este un indicator de supradotare.
Testul se face doar individual, în prezenţa unui psiholog autorizat şi durează între una şi 2 ore. Eu am profitat de pauză ca să beau o cafea lungă şi liniştită, la o cafenea drăguţă din apropierea şcolii.

Testul măsoară:

– înţelegerea verbală;
– raţionamentul perceptiv;
– memoria de lucru;
– viteza de procesare.

Media acestora dă valoarea CIT-ului, dar mult mai interesante sunt scorurile obţinute la categoriile menţionate mai sus, şi ele defalcate pe mai multe paliere. Acestea îţi arată, foarte clar, la ce excelează copilul tău sau unde are de lucrat ca să fie mai bun. Tot ele îţi indică zonele în care se simte confortabil, lucrează cu uşurinţă şi, în acest fel, afli cum să îl ghidezi ca să profite la maximum de acele calităţi.

Nu, nu e nicio problemă dacă nu ai un copil supradotat. Cei mai mulţi nu sunt. Dar cred că e super fain să ştii cum să îl îndrumi sau la ce să îl expui ca să îl ajuţi să crească în zonele în care e el mai bun.

Un astfel de test îţi poate scoate la iveală însă şi anumite probleme pe care poate nu le-ai detectat încă – precum dislexia sau discalculia – şi atunci iar e important pentru că poţi lua măsuri din timp.

Şi cred că mai e ceva extrem de important: să nu pleci către testare cu aşteptări prea mari. Dacă tu speri, de fapt, să dovedeşti că ai un copil supradotat şi se dovedeşte că este un copil firesc, s-ar putea să te trezeşti cu o dezamăgire pe care să n-o poţi masca în faţa lui. Iar copilul nu are nicio vină că nu-ţi împlineşte ţie aşteptările. Copilul tău este la fel de mişto indiferent de rezultat.

Citește și: Dragă Minister al Educaţiei, dacă până acum şcoala i-a pregătit pentru note de 5-6, ce urmează pentru copiii noştri? – Bianca Moruș (biancamorus.ro)

The post Ce înseamnă un copil cu abilități înalte și cum îl poți ajuta să profite de ele appeared first on Bianca Moruș.

– nu ai toalete şi duş;

– nu ai siguranţă – şi aici bag în aceeaşi oală toate sălbăticiunile, animale şi unii oameni, chiar dacă te vizitează cu interese diferite;

– rişti să tremuri non stop de frig;

– îmi place ploaia, dar când am unde să mă usuc şi să mă încălzesc;

– trebuie să mă ocup de gătit şi, cu riscul de a părea snoabă, mi-a trecut vremea când îmi petreceam concediile la cratiţă;

– mi-e teamă şi scârbă de vietăţile care îţi intră în cort mai lejer decât apeşi tu pe tubul de Autan;

– la prima şi ultima vacanţă cu cortul am făcut enterocolită de la apa de izvor, dar până m-am dumirit ce a fost, eram convinsă că o să mor otrăvită din cauza tocăniţei cu ciuperci culese din pădure.

Bine, puteam să mai lungesc lista, dar nu văd de ce v-aş plictisi cu prostiile astea.

O nouă tentativă eşuată de mers la cort

Ei, în ciuda celor de mai sus, de câţiva ani mă tot zgândăre ideea că n-ar fi rău să încerc totuşi viaţa la cort şi să-i arăt şi copilului frumuseţea vieţii în mijlocul naturii. Am avut chiar şi o tentativă naivă şi am plecat acum 2 ani cu cortul, la Vadu. Un cort împrumutat, despre ale cărui „calităţi” nu ştiam nimic. După ceva vreme şi un noian de înjurături, cortul a fost ridicat. Am băgat în el chiar şi saltelele – moment în care am realizat că am uitat pompa acasă – apoi păturile, pernele, hainele. Şi când în sfârşit îi arătam fiică-mii apusul şi începeam să-i explic ce şmecherie am făcut noi că am decis să facem asta… a început ploaia. Scurtă, de vară, torenţială. Atunci am aflat care erau „calităţile” cortului: în 5 minute tot, dar tot ce era în el era fleaşcă. Nu umed, nu ud, fleaşcă. Şi uite-mă cum, atacată fără milă de tăuni – ştiţi că adoră pielea umedă, da? – alergam ca nebuna să arunc în maşină toate lucrurile îmbibate de apă şi îmbălsămate în nisip şi să plec înspre o cazare care să aibă uşă, geamuri şi acoperiş.

Eram convinsă că ăsta a fost sfârşitul ideilor mele despre vacanţe în braţe la mama natură, mai ales că n-am prin preajmă prieteni mai pricepuţi şi cu experienţă în domeniu, care să mă îndrume astfel încât să ajung să dorm şi eu o noapte, la cort.

Auzisem, între timp, şi de conceptul de glamping, mi se părea wow, dar nici în el nu credeam până la capăt. Sigur, nu mă mai chinuiam eu cu cortul, sacii de dormit, saltelele, dar problema cu duşurile şi toaleta rămânea. Am oroare de astfel de locuri, pe care sunt nevoită să le împart cu alţi oameni.

Am cunoscut-o pe Alina, cea care a adus glampingul în România, am tras-o de limbă, m-a cucerit când mi-a povestit cum s-a dus ea pe munte cu Răzvan, cel ce avea să-i devină soţ şi partener de business, şi avea cu ea în rucsac demachiant, cremă şi alte prostioare de femei. Brusc, nu mai eram singura nebună, eram cel puţin 2.

De altfel, „nebunia” asta i-a şi adus ideea afacerii şi aşa a apărut Ursa Mică Glamping Resort, în urmă cu 5 ani. Povestea întreagă o găsiţi aici, povestea mea continuă. Alina m-a invitat în repetate rânduri să-i vizitez, eu am zis Da, dar n-am ajuns niciodată la ei. Nu eram convinsă că glamping-ul ăsta e şi pentru mine.

Experienţa Ursa Mică Glamping Resort

Până când într-o zi, cum stăteam eu la plajă, în concediu şi scroll-am fără interes pe Facebook, văd o postare de la ei, cu concert aniversar în vârf de munte. Am întrebat-o într-o doară pe Alina dacă mai au locuri libere – nu mai erau, deh – dar mi-a spus că poate monta un cort special pentru noi. Nu era pe platformă, fără sobă, dar echipat, în rest, la fel ca celelalte. Am zis repede Da, ca să nu apuc să mă răzgândesc şi 3 zile mai târziu lăsam marea pentru o privelişte spectaculoasă asupra Pietrei Craiului.

Copilul, care este la fel de „preţios” ca maică-sa, poate chiar mai preţios în unele cazuri, nici n-a apucat să respire prea bine aerul de acolo şi m-a întrebat de ce nu stăm o săptămână.

Nu-mi luasem laptopul cu mine, deci era exclus să prelungim sejurul, dar recunosc că şi mie mi s-a strâns inima de oftică.

Ni s-a făcut turul, ni s-au explicat regulile, ni s-a indicat masa la care vom cina şi am fost lăsaţi să ne bucurăm. Şi ce ne-am mai bucurat! Eu mi-am aşezat strategic un puf, mi-am aşezat nestrategic un Aperol pe care l-am vărsat în aproximativ 15 secunde – devine o tradiţie ca primul cocktail de pe unde ajung să-l vărs, că aşa am făcut şi la mare, cu câteva zile mai devreme – mi-am luat cartea în braţe şi am mai ridicat o vreme ochii din ea doar cât să mai privesc fascinată la peisaj şi să trag adânc aer în piept, că rar găseşti aer ca cel de acolo.

Copilul a dispărut, iar eu nici că m-am stresat pe tema asta. Avea câini de iubit, flori de cules, loc de joacă de explorat, copii de cunoscut.

Ce trebuie să ştiţi este că nu trebuie să vă stresaţi cu gătitul, dar nici nu puteţi comanda à la carte. Meniurile sunt stabilite de ei, se găteşte în fiecare zi, iar cele mai multe ingrediente sunt luate de la localnici. Puteţi anunţa dacă sunteţi vegetarieni şi se va adapta meniul pentru voi, dar restul mâncării e aceeaşi pentru toţi. Acum, eu n-am suferit deloc din cauza asta – doar cântarul a avut ceva de obiectat când am ajuns acasă. Aveau oamenii ăştia o slană… îmi lasă gura apă şi acum, brânză d-aia adevărată, roşii cu gust. Iar papanaşii… uf, când mă mai plâng că nu slăbesc să-mi amintiţi de asta… am mâncat şi porţia copilului.

După ce ne-am ghiftuit, a început şi concertul. Au făcut oamenii ăia de la Zaibăr un show de zile mari, dar şi publicul a fost pe măsură. S-a cântat, s-a dansat, s-a râs. Demult n-am mai găsit oameni atât de faini şi cu chef de viaţă la un loc.

Un stres, chiar 2 însă tot mai aveam. Primul – toaleta şi duşul. Incredibil de curate – am întrebat-o mai târziu pe Alina care e secretul şi mi-a spus că are nişte oameni fantastici care o ajută şi la acest capitol. Sunt ca nişte furnicuţe care merg constant să se asigure că totul este impecabil acolo. În timp ce eu mă scotoceam după şerveţele – căci îmi uitasem dischetele demachiante acasă – am descoperit că aveau şi aşa ceva pentru ameţite ca mine.

Mult după miezul nopţii, când am mers la culcare, am realizat că nu uitasem doar dischetele demachiante, ci şi colanţii şi bluza pentru somn. Şi ia uite-mă pe mine într-o dilemă: mă bag în pat cu hainele de pe mine şi risc să nu dorm toată noaptea, că nu suport să stau aşa sau mă bag sub pătură – mă scuzaţi – doar în chiloţi şi un tricou şi nu dorm din cauza a cât de frig mă gândeam că urmează să-mi fie. Am ales varianta 2, hotărâtă ca dacă nu-mi mai stăpânesc tremuratul să pun pantalonii la loc şi să îmbrac şi hanoracul. N-a fost cazul! Pilotele alea sunt ceva de vis: le pui pe tine şi e ca şi cum te-ai băga în sobă. Ba chiar mi-am scos şi tălpile la aerisit, ca să dorm liniştită, ca la mine acasă. Bine, am dormit mai bine de atât. A fost prima noapte din nu-mi aduc aminte câţi ani în care am pus capul jos şi n-am mai mişcat până când mi-a bătut soarele în tavan şi m-a chemat la joacă. Când i-am povestit Alinei de asta a început să râdă – mi-a zis că somnul adânc e un simptom pe care îl prezintă mulţi dintre cei care ajung aici. Eu sunt convinsă că la chestia asta contribuie nu doar confortul din cort, ci şi confortul psihic.

Lola şi Tarzan, cei 2 ciobăneşti mioritici luaţi încă de când le-a venit Alinei şi lui Răzvan ideea de glamping şi Gogu, un pitbull mascat în câine de casă – în fapt, un West Highland White Terrier – sunt foarte docili cu oamenii, dar nu lasă picior de sălbăticiune să se apropie de corturi. Aşa că nici măcar alerta de urs venită cu stil cu câteva ore înainte – imaginaţi-vă multe telefoane puse la încărcat, în preajma unui microfon deschis pentru probe care urlă aproape în acelaşi timp – nu m-a îngrijorat deloc.

Când am plecat de acolo îmi venea să plâng – de ciudă că nu am stat mai mult şi de nervi că puţine sunt locurile în care totul să fie atât de bine pus la punct, de nu găseşti şi tu ceva să cârcoteşti. Mi-a trecut repede starea asta pentru că eram prea încântată de tot: de loc, de oameni, de peisaje, ca să mă mai gândesc la lucruri care nu merg. Plus că mai ştiam ceva: când mă voi întoarce voi avea parte de aceleaşi lucruri frumoase, iar ăsta e un sentiment care îţi aşterne un zâmbet mare pe faţă şi te face să treci mai uşor peste lucrurile neplăcute de care te loveşti în viaţa de zi cu zi.

The post Cum am ajuns să stau la cort şi să-mi placă appeared first on Bianca Moruș.

Nici mie nu-mi sunt comode anumite subiecte. Nu mi-a picat deloc bine când același copil care trebuie să înțeleagă cum funcționează fiecare chestie din jurul lui mi-a zis că a înțeles cum stă treaba cu spermatozoizii, cum crește copilul, cum se hrănește, dar nu pricepe cum ajunge spermatozoidul la ovul. Nu vă mai amăgiți și nu mai priviți lucrurile prin filtrul vostru. Copiii sunt intuitivi și dornici să cunoască. Dacă nu află ce au nevoie de la voi, vor căuta în altă parte răspunsurile și s-ar putea să nu le obțină nici pe cele corecte, nici pe cele potrivite vârstei. Așa că cel mai bun lucru este să respiri adânc, să cauți explicația adecvată și să tratezi subiectul – orice subiect – ca pe ceva firesc, așa cum și este.

La ultimul control la ginecologie – am povestit aici despre el – evident că fiică-mea a vrut să știe ce e acela un ginecolog. Și i-am explicat. Tot pe înțelesul ei, nu m-am apucat să-i povestesc cine știe ce lucruri. I-am vorbit despre specializările medicilor, despre importanța controalelor și analizelor ca să avem grijă să nu ne ia vreo afecțiune prin surprindere. Lucruri simple, menite să faciliteze discuții ulterioare și nimic menit să o panicheze. Lipsa de informaţii este mereu mai mare generatoare de frică şi de cercetări nu neapărat deştepte decât cunoaşterea unor lucruri de bază.

De când am aflat că voi avea o fată unul dintre gânduri a fost legat de faptul că măcar ştiu ce să-i spun, la ce să fie atentă ca să nu ajungă să se confrunte cu problemele de sănătate de care am avut eu parte. Ştiu ce să îi povestesc ca să nu ajungă ca mine, la 27 de ani, să fie ameninţată cu intrarea la menopauză. Şi pentru că eu nu le ştiu pe toate, întreb şi eu oameni mai deştepţi şi mai şcoliţi, ca să îi dau informaţii pertinente. De această dată am stat de vorbă cu dr. Anca Ciobanu, medic specialist în obstetrică-ginecologie la Clinica Nativia.

Ce trebuie să-i explicăm unei fete înainte să-i vina prima menstruaţie?

Deşi menstruaţia este un proces normal în viaţa oricărei adolescente, încă este considerat un subiect tabu şi greu de abordat pentru unii părinţi. Discuţiile pot fi începute treptat în jurul vârstei de 9 ani sau mai devreme, în funcţie de dezvoltarea pubertară, fizică şi afectivă a fiecărei fete. De multe ori fetele dobândesc informaţii chiar mai devreme prin programele şcolare, din discuţiile cu profesorii sau discuţiile cu grupurile de prietene. Pentru că la început fetele se simt jenate, ruşinate, este important să alegem momentul optim. Subiectul poate fi abordat odată cu discuţiile despre conştientizarea transformărilor fizice, importanţa igienei personale, îngrijirea pielii. Părinţii trebuie să discute deschis, în mod natural, prin exemple personale despre etapele de maturizare fizică şi afectivă şi procesul de instalare a menstruaţiei, cantitatea de sânge pierdut, intervalul de apariţie, rolul absorbantului. Broşurile, imaginile, animaţiile, videourile educative pot fi folosite pentru a facilita abordarea unor subiecte într-un mod interesant şi interactiv.

Care este vârsta uzuală pentru prima menstruaţie şi când ar trebui să ne îngrijorăm?

Menarha sau prima menstruaţie debutează în medie la vârsta de 12-13 ani, dar debutul oricând între 10 şi 15 ani este considerat normal, iar în primii 2 ani menstruaţia este neregulată ca durată sau ca interval lunar. Situaţii patologice sunt considerate fie menstruaţia precoce, când apare înainte de vârsta de 9 ani, fie menstruaţia tardivă, când apare după vârsta de 16 ani. În aceste două cazuri se poate recomanda un consult de specialitate pentru identificarea precoce a unor posibile patologii.

Ce fel de absorbante ar trebui să folosească? Există unele contraindicate sau nepotrivite pentru o anumită vârstă?

Exista o multitudine de opţiuni când vine vorba de produse folosite pe durata menstruaţiei. Cel mai des folosite sunt absorbantele care se găsesc în diferite mărimi, în funcţie de capacitatea de absorbţie şi diferite materiale. Sunt preferate cele din bumbac şi fără parfum pentru a evita unele iritaţii sau reacţii alergice.

Tampoanele sunt aplicate intravaginal şi de cele mai multe ori sunt însoţite de un aplicator care facilitează utilizarea. Ca şi în cazul absorbantelor, şi acestea au diferite mărimi. Nu sunt contraindicate adolescentelor care nu şi-au început viaţa sexuală, dar multe adolescente le pot considera nepotrivite sau incomode şi se tem să le folosească. Aplicate corect tampoanele nu provoacă durere sau disconfort. Trebuie însă schimbate la 3-4 ore maximum, inclusiv pe timpul nopţii, pentru a evita o complicaţie rară, dar gravă numită sindromul de şoc toxic menstrual.

Cupele menstruale sunt o altă opţiune, mai puţin populară. Sunt fabricate din material flexibil, de regulă din silicon şi sunt destinate uzului intern. Au o capacitate de 3 ori mai mare decât a unui tampon şi se indica extragerea, golirea şi curăţarea dimineaţa şi seara sau în funcţie de fluxul menstrual. Pot fi reutilizate pe o perioadă de 5 ani.

Când ar trebui făcut vaccinul anti-Hpv şi, mai ales, de ce?

Infecţia cu HPV este cea mai frecventă şi mai răspândită infecţie virală a tractului genital. Aproape fiecare persoană activă sexual este infectată cel puţin o dată pe parcursul vieţii. Cele mai multe cazuri de cancer de col uterin sunt cauzate de anumite tipuri de HPV, numite tulpini cu risc înalt. Dintre acestea 15 tulpini sunt cunoscute, tipurile 16 și 18 fiind responsabile de aproximativ 70% dintre cancerele de col uterin la nivel internaţional. Cele mai frecvente tipuri la nivel mondial (16, 18, 31, 33, 35, 45, 52, 58) sunt responsabile pentru aproape 90% din cazurile de cancer de col uterin diagnosticate. Infecţia cu tulpinile HPV de risc înalt poate fi prevenită prin vaccinare anti-HPV. Vaccinul anti-HPV protejează în primul rând împotriva cancerului de col, dar şi împotriva altor tipuri de cancer genital şi anal, precum şi împotriva condiloamelor genitale – afecţiuni benigne cauzate de infecţia HPV.

Vaccinul anti-HPV este indicat preadolescenţilor înainte de începerea vieţii sexuale, de regulă fetelor cu vârsta cuprinsă între 11 şi 14 ani, când se administrează prima doză de vaccin. A doua doză se indică la 6-24 luni după prima administrare. Vaccinul se poate administra până la vârsta de 25 ani, având însă o eficienţă mult mai redusă, iar dacă vaccinarea s-a început la o vârstă mai mare de 15 ani se recomandă 3 doze de vaccin în loc de 2 pentru că răspunsul imunologic este mai diminuat. În România vaccinul anti-HPV este inclus în Programul Național de Vaccinare încă din 2013 şi poate fi administrat gratuit fetelor cu vârsta între 11 și 14 ani dacă părintele îl solicita în scris de la medicul de familie.

Ce trebuie să ştie adolescentele despre corpul lor astfel încât să realizeze dacă ceva nu funcţionează cum trebuie şi e nevoie să ceară un sfat?

În tranziţia către maturitate cunoaşterea corpului şi conştientizarea transformărilor fizice pubertare sunt esenţiale pentru adolescenţi. Odată cu pubertatea şi debutul menstruaţiei începe şi schimbarea fizică a organismului. Este perioada în care se dezvoltă sânii, apare pilozitatea axilară şi pubiană, de multe ori apar acneea şi creşterea în greutate. Durata ciclului menstrual se calculează de la prima zi a menstruației (prima zi de sângerare) până la prima zi a următoarei menstruaţii. Chiar dacă este diferit pentru fiecare femeie, în general ciclul menstrual are 28 de zile, iar menstruaţia (sângerarea) poate dura între 3 şi 7 zile.

În primii doi ani de la instalarea menstruaţiei, sângerările lunare sunt neregulate, dar ăsta nu trebuie să fie un motiv de îngrijorare. Dacă sângerarea durează mai mult de 5-7 zile, are un flux abundent cu cheaguri semnificative, altă culoare decât roşu deschis, este bine ca adolescentele să discute cu medicul de familie sau medicul ginecolog. După mentruaţie apare secreţia vaginală, normală. Dacă este abundentă, cu miros neplăcut, devine alb-galbenă, produce usturime, iritaţie, este necesar un control ginecologic şi poate un tratament specific.

Sunt femei care nu ştiu în ce constă îngrijirea şi igiena la acest capitol. Ce trebuie să ştie preadolescentele şi adolescentele?

Menţinerea igienei personale este foarte importantă şi educaţia pe această temă trebuie începută încă din copilărie. Mai mult, în timpul menstruaţiei, pe lângă menţinerea igienei femeile sunt şi mai predispuse la infecţii bacteriene din cauza modificării nivelului pH-ului din vagin. Ca recomandări generale nu se indică utilizarea de geluri de duş iritante sau săpunuri parfumate care au efect de uscare asupra membranelor mucoase delicate ale vaginului şi perturbă nivelul pH-ului. Este suficient să folosim doar apă şi săpun blând, fără parfum şi numai în aplicare externă. Spălăturile la interiorul vaginului (cunoscute sub denumirea de „duş vaginal”) modifică echilibrul florei bacteriene vaginale și pH-ul natural, favorizând apariţia vaginitelor bacteriene şi sunt indicate doar la recomandarea medicului ginecolog. Totodată trebuie evitate deodorantele vaginale sau spray-urile intime întrucât aceste produse pot provoca iritaţii genitale. Pe perioada menstruației este indicat să evităm hainele strâmte sau materialele sintetice, acestea generează umezeală şi căldură şi favorizează înmulţirea bacteriilor. Absorbantele sau tampoanele trebuie schimbate la 3-4 ore sau chiar mai des în primele zile ale menstruaţiei, în funcţie de fluxul menstrual.

Sunt încă fete care nu găsesc înţelegere şi suport în familie. Ce sfaturi aveţi pentru ele când vine vorba de alegerea unui medic ginecolog? La ce trebuie să fie atente şi care sunt factorii de încredere?

Înainte de a alege medicul ginecolog adolescentele pot discuta cu medicul de familie care le poate îndruma în planificarea primului consult ginecologic. Câştigarea încrederii şi libertatea de comunicare sunt elemente importante, în special în cazul adolescentelor. Cum de cele mai multe ori prima vizită la medicul ginecolog constă de fapt într-o discuţie cât mai deschisă, adolescentele trebuie să fie încurajate să îşi exprime întrebările, curiozităţile şi eventualele probleme. Abordarea unor subiecte intime poate fi dificilă întrucât apar sentimentele de jenă, ruşine, inhibare. Aceste bariere pot fi depăşite prin răbdare, empatie, atitudine prietenoasă, deschisă, inducerea sentimentului de siguranţă. În familiile defavorizate, pentru adolescenţii fără suport parental, educaţia în şcoală şi suportul psihologic din partea unui specialist pot avea un rol important în ceea ce priveşte cunoaşterea şi înţelegerea transformărilor fiziologice, eventualele riscuri şi prevenirea lor, precum şi importanţa consultului medical periodic.

The post Cum vorbim cu o preadolescentă despre menstruație, igienă şi prima vizită la ginecolog appeared first on Bianca Moruș.

Ne cunoaştem de ceva vreme. De vreo 33 de ani aşa, mai conştienţi, că nu mai pun la socoteală şi anii petrecuţi prin creşele şi grădiniţele comuniste. Da, te-am prins şi înainte şi după Revoluţie. Şi cu părere de rău am constatat că între timp s-au mai schimbat zugrăveala şi tâmplăria, că năravurile au rămas aceleaşi.

Bullying-ul este la fel de prezent ca pe vremea mea, chiar în formă mai nasoală. Sigur, pe vremea aia nu ştiam că se numeşte bullying. Ni se spunea că aşa e-n viaţă, iar nouă, fetelor, ni se spunea că aşa-s băieţii. Înţelegi? Fete, băieţi, aşa sunt ei.

Se uitau cu oglinda sub fusta ta? Lasă, că nu e mare lucru, doar nu e ca şi cum n-ai purta chiloţi.

Te urmăreau când ieşeai din clasă ca să mergi la baie şi te împingeau de la unul la altul? Aşa-s ei, se joacă.

Îţi ridicau fusta şi te pipăiau? Nu ai motive de supărare. Eşti frumoasă, e normal să facă aşa.

Sigur, nu doar fetele eram ţinta agresiunilor. Cei care purtau ochelari erau “aragaz cu 4 ochi”, cei mai slăbuţi erau folosiţi pe post de minge de oină, cei mai timizi erau transformaţi în “proştii clasei” şi agresaţi constant.

Dar să intrăm şi în clase. Pe vremea mea copiii n-aveau voie să îşi dea cu părerea sau să conteste ceea ce spune profesorul. Dacă el spunea ceva greşit tu tăceai că altfel pătimeai până la final. El era Dumnezeu acolo, iar tu nu aveai voie să conteşti nimic din spusele lui. Liniile la palme, urechiatul şi trasul de perciuni erau metode educative, iar urlatul la elevi, o formă de viaţă. Dacă agresiunile fizice din partea profesorilor s-au mai redus, urletele sunt în continuare la putere. Iar tu nu ai făcut nimic ca să schimbi ceva în acest sens.

De când am intrat eu în clasa I şi până când a intrat fiică-mea în clasa pregătitoare au trecut 32 de ani. Ce ai făcut tu, mare Minister al Educaţiei pentru ca elevii din zilele noastre să aibă parte de carte? În continuare se aleg şcolile după renume şi profesorii, după performanţe. Clasele sunt şi acum considerate mai bune sau mai proaste în funcţie de literele desemnate. Când am înscris-o pe fiică-mea la şcoală, la aia de peste drum, că nu am înţeles de ce aş străbate jumătate de Bucureşti ca să fie printre “elite”, am căutat şi eu să văd ce învăţătoare sunt în anul ei. Din cele 5 aflate pe listă, 2 sunt agramate. Nu, nu sunt erori de typo. Sunt învăţătoare care pun virgulă între subiect şi predicat, care se încurcă în “i”-urile de la copii şi care lasă spaţiu între cuvânt şi virgula ce-i urmează. Dacă intrăm în detalii precum “vroiam” în loc de “voiam” sau “maxim” şi “maximum” lucrurile se complică şi mai tare.

Cum este posibil ca un învăţător, cu mai mulţi sau mai puţin ani de experienţă, să nu ştie baza limbii române? Ce îi învaţă el pe copiii care-i trec prin mâini? Şi cum este posibil ca superiorii lui să observe că habar nu are limba română?

Să mai vorbim de pedagogie sau empatie? De plăcerea de a-i învăţa pe cei mici şi nu de a scoate vârfuri dintre cei mai buni şi de a-i abandona pe cei cu capacităţi reduse?

Departe de mine gândul de a generaliza. Cunosc învăţători şi profesori extraordinari, care fac minuni pentru elevii lor. Şi aici nu mă refer la miracole, ci la oameni care nu doar că-i învaţă, dar ştiu să şi-i apropie, să facă din copii aliaţi, nu supuşi care tac şi iau aminte, să le deschidă mintea şi sufletele către lume. Dar ei sunt o minoritate, din păcate.

Ştii tu, Minister al Educaţiei, că există profesori care fac legea în clasele lor după bunul plac? Ştii, sunt convisă. Acum 22 de ani eu eram ameninţată că nu sunt lăsată să intru în bac pentru că eram vopsită. Acum 6 ani un băieţel din clasele primare era ameninţat constant de învăţătoare pentru că refuza să îşi tundă părul. Acum câteva luni un alt băiat era şi el sâcâit din acelaşi motiv: are părul prea lung.

Acum 25 de ani intram la liceu cu notă peste 9, la profilul pe care mi-l doream. Tot atunci mi se spunea că se poate aranja să intru la o clasă mai bună, la mate-fizică, la info, nu la cea mai proastă clasă din liceu. Clasa aia proastă era clasă cu profil uman şi se considera că acolo se ajunge doar prin alunecare, nu din pasiune. Acum 25 de ani primeam numai note de 7 la una dintre materiile preferate deşi răspundeam corect şi la obiect. Când am întrebat de ce sunt depunctată, mi s-a spus că trebuie să fiu motivată. Atât de motivată am fost încât acea materie n-a mai existat pentru mine. Tot acum 25 de ani mergeam la olimpiadă la o materie pe care eram convinsă că eu nu o voi pricepe niciodată pentru că mi se spusese că eu nu am înclinaţii în acea direcţie. Noua profesoară a ştiut să-mi arate contrariul. Şi m-a făcut să iubesc atât de mult respectiva materie încât am ales-o şi pentru bac. Ce s-a schimbat? Mai nimic. Sunt în continuare profesori care la notare iau în considerare şi aspectul fizic sau atitudinea elevului.

Sunt doar câteva exemple banale din multele, mult mai grave, pe care le cunosc. Le cunoşti şi tu, dragă Minister, dar ai adunat acolo, în conducere, o grămadă de oameni care par că sunt puşi special acolo ca să distrugă şi puţinele lucruri bune care se mai întâmplă. De ce spun asta?

Uite, primul exemplu: a venit pandemia, s-au închis şcolile. Ce-ai făcut tu pentru elevii şi profesorii tăi? Ai dat din colţ în colţ aşteptând să treacă furtuna şi tu să revii la nimicul tău. Cine a vrut, s-a organizat. Cine nu, nu.

Ai înţeles tu, la un moment dat, că e groasă şi că nu ai scăpare aşa că ai dat, tot din pix, nişte directive. Şcoala se face online. Cum? E, fiecare cum poate. Au copiii internet, tablete, imprimante? Detalii. Ne-ai spus tu, Minister, că învăţarea asistată de tehnologie se poate face cu succes în toate şcolile din România. Hai, nu-ţi mai scot ochii referitor la oamenii care nu au şi nu pot, deşi aş putea! Dar îţi dau un exemplu practic, trăit de mine.

La şcoala fiică-mii s-a impus lucrul în Google Classroom. Ce înseamnă asta? Că profesorul/învăţătorul poate trimite fişe de lucru prin intermediul acestui program, plus minus alte câteva opţiuni. Ce s-a schimbat? Nimic. Învăţătoarea fiică-mii oricum nu aşteptase instrucţiunile amânate şi fără sens.

Dar vin şi eu şi mă întreb cum consideră Ministerul că se poate face predarea prin fişe? Şi nu vorbesc aici de clasa pregătitoare, unde aţi putea spune că sunt lucruri banale – deşi am observat că ce e banal pentru unii e o reală bătaie de cap pentru alţii – ci mă gândesc la lucruri mai complicate, de la clase un pic mai mari. Cum predai tu înmulţire, împărţire şi fracţii prin fişe? Cum le dezvolţi tu vocabularul prin fişe? Cum îi înveţi o limbă străină? Sper că nu ca aşa-zisă profesoară a fiică-mii care îi punea să rezolve jocuri de mix&match online. În engleză, evident, când unii dintre ei abia se descurcă să citească silabisit în limba română. Iar când am întrebat-o cum îşi doreşte să primească rezolvările la temele date, care presupuneau răspunsuri scrise în limba engleză, având în vedere că ei nu ştiu nici să citească, a dat bir cu fugiţii şi a mai apărut doar ca să dea nişte fişe de “recapitulare” pentru “cine vrea şi poate”. Sau poate vrei să-ţi povestesc despre profesorul de religie care le-a trimis copiilor un PPT lung cât o zi de post, să-l citească şi să îi scrie ce le-a plăcut din ceea ce au citit.

Dar astea-s nimicuri, dragă Minister al Educaţiei. Astea sunt problemuţe de la noi din oraş, cică e capitală europeană. Ce vreau eu să ştiu este ce ai tu de gând să faci de la toamnă, ce proiect firesc ai tu pentru ca România să nu devină o ţară cu şi mai mulţi analfabeţi funcţionali, deşi în ritmul ăsta are toate şansele să devină o ţară doar cu analfabeţi, nu mai punem problema de funcţionalitate.

Ai vorbit despre corturi, despre învăţat în schimburi, despre 15 elevi în clase cu 36, despre ore de 30 de minute. Nimic, dar nimic din ce ai spus până acum nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea şi cu procesul de învăţământ. Am înţeles ieri că tu, Minister al Educaţiei, consideri că un copil care învaţă la şcoală, nu neapărat cu meditaţii, ar putea să ia un 5-6 la Evaluarea Naţională. Dacă ăsta este nivelul când copiii merg zi de zi la şcoală, la ce să ne mai aşteptăm de acum înainte? Ce ar trebui să facem noi, părinţii, când tu nu îţi faci treaba? Nu că o faci prost, nu o faci deloc. Nu ai soluţii, nu ai viziune, nu ai nimic de oferit copiilor care, orice ar spune profesorii tipici, ăia de pun ştampile pe fiecare generaţie, sunt deştepţi, intuitivi şi dornici să înveţe. Trebuie doar să le oferi posibilitatea asta şi să înţelegi că metodele de predare trebuie să se schimbe. Poţi sau trecem toţi la home schooling? Oficial, că oricum asta am făcut cei mai mulţi dintre noi în ultimele 3 luni.

The post Dragă Minister al Educaţiei, dacă până acum şcoala i-a pregătit pentru note de 5-6, ce urmează pentru copiii noştri? appeared first on Bianca Moruș.

Asta până când a întâlnit-o pe dr. Roxana Cozubaș, medic oftalmolog cu specializare în oftalmologie pediatrică, iar ea i-a schimbat cu totul perspectiva. Atât de mult, o să vă convingeți de asta și în video, încât Diana ar merge la control lunar dacă ar fi după ea. Acum vreun an i se pusese chiar pata că ar trebui să poarte ochelari, iar doamna doctor a fost singura care a putut să-i scoată prostiile din cap.

Până de curând mai apelam eu la dr. Roxana Cozubaș pentru diverse articole, interviuri, pe lângă controalele pe care le facem cu toții la clinică. De data aceasta a vrut Diana să o ia la întrebări, ceea ce ne ridică ipoteza apariției unei noi rubrici pe aici.

The post Ca de la copil la oftalmolog. Sau cum se descurcă medicul când copilul încearcă să primească dispensă pentru a sta mai mult pe Youtube appeared first on Bianca Moruș.

Mi s-a părut dubios faptul că era atât de împăcată cu schimbările totale din viețile noastre, mai ales că eu aveam momente când simțeam că îmi iau câmpii. Apoi mi-am dat seama că este, de fapt, speriată. Că a înțeles că ea nu este în pericol – am avut grijă să accentuez acest lucru – dar o vedeam cum venea lângă noi când dădeam drumul la televizor, să vedem știrile, cum analiza informațiile și analiza cifrele îmbolnăvirilor și al morților. Atunci am decis să închid cât mai mult fluxul de informații.

Cel mai important este să fim sinceri. Nu știm ce se va întâmpla, cât va dura acest lucru sau cum va fi viața atunci când totul se va termina. Îi explicăm copilului că, deși nu le putem da o dată exactă, verificăm periodic știrile și îi vom anunța imediat ce aflăm. Oferim informații clare, oneste, adecvate vârstei, luând în considerare temperamentul și nivelul de dezvoltare a copilului. Nu trebuie să dăm toate detaliile triste copiilor mici, dar o explicație generală potrivit căreia unii oamenii sunt bolnavi și medicii încearcă foarte mult să îi salveze este util. De asemenea, este util să reamintim copiilor că, deși nu avem toate răspunsurile în acest moment, oamenii de știință și oficialii guvernamentali lucrează foarte mult și fac tot posibilul pentru a descoperi soluții. Le spunem că există lucruri, acum și în viață totdată, care sunt incerte și le împărtășim pașii activi pe care familia, orașul sau țara îi face pentru a rămâne în siguranță. Scopul întregii conversații este de a-i asigura pe copii că sunt în siguranță și cel mai ușor putem face asta prin informare, îmbrățișări și cuvinte liniștitoare. – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în Analiza tranzacţională

Vorbind cu diverși oameni, am observat că și copiii lor manifestau aceleași simptome: refuzau să mai iasă din casă și încercau să afle cât mai multe informații despre virus și modul în care ne poate afecta.

Diana, mama lui Damian, 4 ani şi jumătate: Eu nu cred în treaba asta cu “copilul nu mai poate sta în casă”. Ei sunt chiar fericiți că sunt în casă, că ne au lângă ei, toată ziua (cel puțin ăștia mai mici, la adolescenți cred că vorbim de alte priorități). Bine, îi enervează că mai și muncim, dar totuși… Drept dovadă dialogul de mai jos:
-Damian, vrei să ieși puţin afară?
-Mami, ce ai?! Tu ai uitat că afară e coronavirus?! Crezi că putem ieşi afară aşaaa, toată ziua, bună-ziua?!
#dialogdepandemie
#StamAcasa orice ar fi. Asta după ce acum câteva zile ne-a zis că el nu poate ieși că nu are bilet.

Georgiana, mama a 2 copii de 4 ani: La început plângeau că vor în parc. Acum au înţeles că ne ferim de ceva ce ne poate îmbolnăvi.

La polul opus, copiii mai mici sau mai timizi au fost foarte fericiţi că grădiniţa s-a mutat acasă. Ce-i drept, la toţi am observat acelaşi numitor comun: explicaţiile din partea părinţilor, adaptate vârstei şi puterii lor de înţelegere.

Alexa: Al meu nu prea resimte pentru că e la grădiniţă, stăm la curte şi nu prea ieşeam cu el. Pe alocuri mai povesteşti de la grădi, semn că îi e dor.

Alex: Al meu face 3 ani în curând. I-am spus că nenea ministru nu ne lasă să ieşim din casă, că riscăm să răcim, să facem aerosoli, să stăm zi şi noapte la doamna doctor. A înţeles. A cooperat aproape mereu. Când nu coopera îi dădeam o idee de joacă în casă.

Este important să ne asigurăm că această discuție face parte dintr-o conversație continuă despre această criză globală. De fiecare dată când deschidem discuția, este bine să o facem prin a-i întreba ce au înțeles până acum sau ce au mai aflat din alte părți despre situația coronavirusului și apoi să împărtășim fapte și să corectăm dezinformarea.

Copiii știu că se întâmplă ceva și dacă părinții nu sunt dispuși să vorbească despre asta, se vor îngrijora. Ce este atât de oribil încât adulții nu vor să discute despre asta? Ei ar putea presupune că lucrurile sunt chiar mai înfricoșătoare decât sunt real și ar putea să-și suprime gândurile și sentimentele, din frica de a nu-i supăra pe părinți. Dacă aratăm că suntem dispuși să vorbim despre subiecte dificile cum ar fi pandemia (dar și în general) acest lucru va favoriza relația de încredere și va fi un preambul prin care copiii să se simtă confortabil să vină la noi atunci când vor avea întrebări despre intimidare, stres, probleme de prietenie, sexualitate sau iubire. – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeutcu specializare în Analiza tranzacţională

La noi trecea timpul, îmi dădeam seama că Didi e tot mai afectată de această izolare, dar ea, care vorbește non-stop despre orice subiect, despre asta nu spunea nimic. Nici că e îngrijorată, nici că-i lipsesc prietenii, colegii sau profesorii. Nimic. Asta până când a făcut prima criză, ivită aparent din nimic. I-a reproșat taică-su că a murdărit parchetul cu acuarele, moment în care ea a explodat de nu înțelegea omul ce l-a lovit. A vorbit despre asta și la tv, cât să leșine omul de grijă că o să-l creadă lumea un dragon ce mănâncă copii la micul dejun. :))

https://observatornews.ro/social/copii-afectati-izolare-361714.html

Era răbufnirea pe care o așteptam de mai bine de o lună. Și a avut efectul scontat. După aceea a început să ne povestească cât de dor îi este de școală, de învățătoare, de colegii de la after (”pentru că nu e același lucru dacă îi vede pe zoom”, de prietenele ei, de mersul nostru la filme sau de cățăratul pe tot felul de obstacole, în parc, de faptul că, deși suntem acasă, nu suntem disponibili atât de mult timp pe cât visa ea.

Un alt mod de a pune bazele acestei comunicări deschise este să le spunem copiilor că înțelegem ce simt și că atunci când vorbim despre asta cu cei dragi ne ajută foarte mult. Le transmitem copiilor că înțelegem ce simt și că orice emoție este validă și îndreptățită. Îi încurajăm să-și împărtășească emoțiile, întrebându-i ce cred despre situația în acest moment și cum se simt. Le spunem că vedem că le este greu și că suntem alături de ei. Uneori suntem și noi supărați, speriați, furioși și asta face parte din normalitatea vieții. Cel mai important este să le împărtășim modalitățile prin care noi gestionăm eficient aceste emoții.

Îi încurajăm pe copii să ia fiecare zi așa cum vine și ne concentrăm pe prezent, în loc să ne facem griji pentru viitor. Le vorbim copiilor despre momentele de distracție și timp de calitate petrecut acum în familie, acasă, pentru a arăta și beneficiile perioadei și bucurându-ne de fiecare experiență împreună.

Pentru copiii care se îngrijorează foarte mult, ajută să găsim modalități de a se descurca, cum ar fi să facă sport sau să scrie și să deseneze temerile. De asemenea, ne putem sprijini copiii să se concentreze pe simțuri: să încetinească respirația, învățându-i să respire lent, ca și cum am umfla un balon, să mergem la o plimbare în parc și să ascultăm păsările sau să mirosim flori de primăvară.” – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeutcu specializare în Analiza tranzacţională

I-am explicat că și noi simțim toate lucrurile astea pe care le simte ea, că e greu pentru toată lumea, dar că este un efort pe care trebuie să-l facem și peste care o să trecem cu bine. Asta deși uneori mie îmi venea greu să cred ceea ce spuneam.

Desigur, este o perioadă grea pentru noi toți și plină de provocări. Încurajez mai mult decât oricând introducerea unor obiceiuri sănătoase, care practicate zilnic cresc starea noastră de bine. Vorbim despre activități în doze mici care să facă parte dintr-o rutina zilnică: exerciții fizice, alimentație sănătoasă, momente de învățare, creativitate, relaxare, discuții de grup și timp personal. Aceste lucruri ajută a stabili o disciplină personală interioară și totodată la gestionarea anxietății și a depresiei făcând prezentul să se simtă satisfăcător și îndepărtând nevoia de a se fixa asupra viitorului sau trecutului.

De asemenea, fiecare membru al familiei să ia un moment la cină pentru a împărtăși un lucru bun care s-a întâmplat în acea zi și un lucru pentru care sunt recunoscători. Practicarea recunoștinței ne aduce în prezent și ne face să ne concentrăm mai mult pe valorile autentice și intrinseci ale familiei. – – Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeutcu specializare în Analiza tranzacţională

Lucrurile nu s-au rezolvat odată cu ieșirea din izolare. Virusul rămâne și ne amenință în continuare, iar copiii tot acasă vor sta până în septembrie. În plus, trebuie să înţelegem că responsabilitatea ne aparţine în mare măsură şi nouă, nu doar autorităţilor.Aşa că este important să ne găsim resursele pentru a rămâne cât de cât pe linia de plutire şi să nu adunăm frustrări mai multe decât putem duce.

The post Copiii pandemiei. Cum au resimţit cei mici perioada de izolare şi ce avem de făcut pe mai departe, în cazul în care coronavirusul continuă să facă probleme appeared first on Bianca Moruș.

Mă uit la data din calendar şi încă nu-mi vine să cred că s-au făcut 2 luni de atunci. 2 luni de când n-am mai pus piciorul în parc, 2 luni în care pot număra pe degetele de la mâini ieşirile pentru cumpărături şi cele pentru activităţi sportive. Am avut nişte tentative de ieşit la alergat cu mândra, dar pe mine m-a amorţit de tot statul ăsta în casă, iar ei îi stătea în gât orice potenţială ieşire numai la gândul cicălelilor: „Nu pune mâna. Nu te aşeza. Nu te apropia de oameni.”

Am trecut prin toate stările posibile: de la frustrare la disperare, de la nervi la tristeţe. Am pierdut plecarea în vacanţa programată de ziua lui Didi, cele mai multe contracte s-au dus într-o săptămână, iar cele rămase îmi ocupă mult mai mult timp decât de obicei pentru că mişună un copil prin casă 24 de ore din 24. Bine, mai ia o pauză mică pe timp de noapte, pauză pe care o împart în câteva ore de somn şi câteva ore de recăpătat minţile cu ochii-n filme pe Netflix sau HBO.

Ştiţi cum e vorba aia cu „ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea îndeplini?” Ei, la mine a funcţionat fix pe invers. Eu n-am vrut niciodată, dar niciodată să fac homeschooling. Nu-mi place, n-am răbdare şi nici skill-uri. Hahaha, şi-a spus viaţa! Ia de-aici şi lucrează cu copilul. Bine naibii că e doar la pregătitoare şi încă mai înţeleg una, alta. Când o ajunge la fracţii o să-şi dea seama cât de praf sunt. Noroc cu tac-su, că ştie matematică şi sper să facă faţă şi materiei, şi încăpăţânării plodului din dotare.

Din acelaşi capitol, n-am fost adepta statului cu copilul acasă, aşa că eu am plecat la muncă pe când avea pitica un pic peste 10 luni, iar pe ea am expediat-o la creşă pe la vreo 2 ani. Oricum în restul timpului nu aveam voie să mişc în front, măcar în timpul zilei să mă relaxez prin muncă. Iaca pocinog, că acum s-a ales praful şi de asta. Eram absolut convinsă că ne vom scoate ochii pe rând: eu cu copilul, copilul cu mine, tac-su cu copilul, eu cu tac-su. Nu mă întrebaţi cum, dar încă suntem toţi în viaţă şi cu prea puţine vânătăi, şi alea cauzate de fotbalul jucat, unde altundeva, în apartament.

Am încercat în primă fază să respect o oarecare normalitate şi să instaurez program de şcoală, program de lucru, program de joacă, timp pentru curăţenie, spălat, gătit. La dracu! Asta nu e o situaţie normală, aşa că s-a cam ales praful de reguli. Aia e! N-o să moară nici copilul că mănâncă prea multe dulciuri, nu leşină nimeni dacă ne trezim la 9 şi ne apucăm de muncă la 10, nici dacă nu se mai culcă copilul la 9, ci la 11 noaptea. Ups, ba da! Asta mă cam omoară pe mine, că acum, în loc să mă culc la 12, mă culc pe la 2, 3. Păi dacă nu după ce adoarme ea, când să îmi iau şi eu pauza aia de ţi-o recomandă toţi specialiştii în well being sau cum mama mă-sii se mai cheamă şmecheriile alea de care se tot scrie pe internet?

Bine, observ că acum şi scriu urât, nu doar vorbesc urât. Poate pentru că-mi lipsesc drumurile cu maşina în care înjuram şi eu liberă ca pasărea cerului, iar acum vă oripilez pe voi cu limbajul meu de om needucat la pension.

Am avut suişuri şi coborâşuri multe în lunile astea, mai ales coborâşuri că, aşa cum am mai spus, eu nu ştiu prea bine şi prea multe despre gândirea pozitivă în situaţii din astea. Când văd pe Facebook mesaje peste mesaje despre organizare, pozitivism, eficienţă mă ia durerea de cap şi-mi vine să mă apuc de băut încă de dimineaţă. Eu nu pot să le fac pe toate şi nici nu vreau, că nu-s Wonder woman. Noroc cu fetele mele şi whatsapp-ul, că acolo mai vărsăm multe dintre frustrări şi ne şi hlizim ca nişte mame tembele şi superficiale ce suntem.

Am noroc şi cu un copil teribil de simpatic şi, chit că îmi face părul creţ în fiecare zi şi mă gândesc în care cui să-l mai proptesc când face tâmpenii după tâmpenii, îmi dă câte un zâmbet sau o replică de se alege praful de toţi nervii mei. Bine, nu mereu. V-am spus că nu-s pe pozitiv. Ne-am şi certat în perioada asta de mama focului, cum zice piticania, dar am şi râs în hohote din nimic, aşa că măcar se face un oarecare echilibru pe acolo.

Am noroc şi cu faptul că mai toate activităţile copilului s-au mutat online. Sigur, la capitolul noroc nu intră şi şcoala online, pe asta am lămurit-o deja. Abia aştept ziua în care copilul îşi va stresa din nou învăţătoarea cu dileme, nu pe mine. Bine, şi copilul o aşteaptă cu nerăbdare, deşi ştie că până la toamnă nu mai are acest noroc. În rest, after-ul, teatrul, dansul, toate şi-au continuat programul în online şi recunosc că fără ele astea 2 luni ar fi fost şi mai greu de trecut.

Am noroc şi cu înţelegere atunci când simt că explodez. Weekendul trecut eram atât de căzută încât am vrut să văd – vorba vine, am vrut, n-am mai putut – dacă moare cineva din casă de foame dacă nu fac eu de mâncare. N-a murit niciunul. Nici nu au leşinat hainele că nu le-am spălat atunci şi nici chiuveta n-a protestat că nu a fost spălată. Eu, în schimb, am reuşit să termin cartea începută înainte de izolare, am făcut sport, mi-am vopsit unghiile mai ceva ca ouăle de Paşte, m-am epilat şi am descoperit că am şi creme încă în perioada de valabilitate. Şi nici nu m-am simţit vinovată. Mai pe scurt, mi-am băgat picioarele în ele de responsabilităţi şi am descoperit că se poate trăi şi aşa, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp.

Am avut zile când am devorat ştirile şi postările din Social Media, am avut zile când nu m-am atins de televizor, iar pe telefon n-am pus mâna cu orele. Am ieşit din bulă şi am văzut o mulţime de lucruri care m-au scos din minţi. Am descoperit că tâmpiţii din online sunt mai mulţi şi mai activi, că altfel nu-mi explic afluxul de mesaje de la tot felul de cretini care au impresia că messenger-ul e loc de agăţat. Atâta plăcere să dau block n-am mai simţit de pe vremea când eram tânără şi înjuram live şi necenzurat specimenele care au impresia că dacă mergi singură pe stradă eşti la dispoziţia lor.

M-am oripilat când am realizat câţi oameni aleg să creadă minciuni şi teorii ale conspiraţiei. Cei mai mulţi sunt dintre aceiaşi care propovăduiesc nenorocirile vaccinurilor şi minunile uleiurilor esenţiale. Mi-am dat seama că nu are rost să-mi irosesc timpul în discuţii contradictorii cu astfel de indivizi şi în general am preferat să le evit. Sigur, mai puţin când sunt foarte capsată şi îmi dau seama că ăia mai nou apăruţi pe pagina mea de Facebook au impresia că sunt o tipă drăguţă. Nu-s! Şi simt nevoia să scot ghearele din ce în ce mai des. Chiar, măi, Zuchi, la butonul de block ai putea să pui o iconiţă potrivită dacă tot îţi place să scoţi emoticoane noi.

Am fost certată pentru că mi-am donat ziua de naştere. Ăsta a fost momentul WTF al zilei respective.

Am observat că înainte deranjau copiii şi pisicile pe Facebook, acum deranjează cam orice. Deranjează dacă te plângi, deranjează dacă faci mişto, deranjează dacă visezi la vacanţe în loc să le plângi de milă celor rămaşi fără serviciu şi tot aşa. Evident că deranjează, pe toţi ne deranjează câte ceva, dar nu prea înţeleg plăcerea asta de a-i hăitui pe ăia cu care nu eşti tu de acord. Mergi, măi, nene, mai departe dacă nu-ţi convine! De ce trebuie să scuipi venin pe la alţii? Lasă, că avem şi noi frustrările noastre, nu ne mai trebuie şi ale alora.

În altă ordine de idei, am văzut că se poartă planurile pentru 15 mai. Am şi eu: să evit cât pot de tare aglomeraţiile, să continui cât se poate distanţarea socială, să port mască în spaţiile închise şi să continui să respect normele de igienă. Nu de alta, dar vreau să-mi vărs frustrările pe aici şi în următorii ani.

The post Plusuri şi minusuri în 2 luni de izolare. Varianta necenzurată şi fără pozitivism fals a vieţii în izolare appeared first on Bianca Moruș.