Revelionul, înainte şi după copil

Cu ani-lumină în urmă, Revelionul era cea mai importantă noapte din an. Puteţi să daţi cu pietre, dar era mai important şi decât Paştele, Crăciunul şi chiar ziua mea. Era noaptea aia magică, în care toate nemulţumirile şi durerile din anul care sta să se ducă trebuiau să fie îngropate şi îmi puneam speranţele că noul an va fi de la excepţional în sus. Sigur, e o tâmpenie, dar cu toţii ne agăţăm de nişte date care să ne schimbe viaţa: de luni începem cura de slăbire amânată de vreo 3 ani, de pe 1 ianuarie ne lăsăm de fumat, după Sfântul Ion începem toate proiectele la care am visat în ultimul deceniu. Sunt sigură că le-aţi auzit şi le-aţi trăit de nenumărate ori. Cert este că astfel de lucruri se puteau întâmpla doar într-un fel: alături de prieteni, într-o cabană de la munte sau în cea mai rea variantă, într-un club cu muzică bună, cu o superpetrecere care să te ţină în priză pentru tot anul. Rezervările sunt făcute cu săptămâni înainte, rochia e aleasă cu grijă, pantofii – cei mai înalţi şi cu tocul cât mai subţire, machiat, coafat, parfumat. Cred că aşa se simt şi miresele în ziua nunţii. Totul pentru o singură noapte. Sigur că nu era mereu cea mai tare petrecere, nu era niciodată totul perfect. Fie că îţi lua foc geaca de la artificii sau că vărsa un amic paharul de şampanie pe rochia ta culoarea untului, întotdeauna erau semne că speranţele tale pentru anul nou erau „uşor” exagerate. Sigur, distracţia rămânea, dar te şi trezeai cam repede din reverie.

După ce a apărut minidiva în vieţile noastre, lucrurile s-au întors la 180 de grade, în ciuda a tot ce credeam înainte. La primul revelion avea 9 luni, se culca la ora 19 cel mai târziu şi se trezea de-a binelea undeva pe la 5.30. Inutil să vă mai spun cum a fost noaptea. Liniştită, foarte liniştită dacă nu pun la socoteală toate urletele şi bubuielile aferente.

Un an mai târziu am fost excentrici. Am petrecut cu câţiva prieteni, toţi cu copii în dotare, desigur. Ce nebun s-ar înhăma altfel la aşa ceva? Petrecut e un fel de-a spune. Am reuşit să mănânc de vreo 2 ori din aperitiv şi cred că am reuşit să iau şi o gură de apă. În rest am făcut ture prin casă, să mă asigur că pitica rămâne întreagă în alergătura aia nebună. Pe la 9 au început istericalele cauzate de oboseală. După vreo două ore de tentative eşuate de a o adormi, ne-am îmbrăcat şi am plecat spre casă. Partea mişto a fost că am văzut focurile de artificii din tot oraşul, căci miezul nopţii ne-a prins pe drum iar pitica nu s-a speriat deloc, pentru că a adormit buştean la aproximativ 30 de secunde după ce am pornit la drum.

Cel de-al treilea revelion a fost pe acelaşi sistem: prieteni cu copii adunaţi într-o casă. De data asta a apucat şi ea trează miezul nopţii. N-a impresionat-o mai deloc iar artificiile şi petardele au enervat-o la culme. La 12.30 am plecat frumos spre casă iar la 4 dimineaţa ea dormea dusă de multă vreme în timp ce eu aveam urări deloc calde pentru vecinii de deasupra, care încă aveau chef maxim de petrecere.

Anul acesta ne-am întors la origini. Nu vă gândiţi la prostii! Am petrecut fix ca de primul Revelion al minidivei, acasă, în pijamale. Poate că am şi îmbătrânit, poate că nici rezoluţiile şi visele de an nou nu mai sunt ce-au fost odată. Cert este că asta am simţit să facem şi a fost foarte bine aşa.

Până la urmă, momentele speciale ţi le faci tu, când vrei, cu cine vrei. Iar pentru noi, acum, cel mai important lucru este să fim alături de copilul nostru. Şi să reuşim să ne ţinem ochii deschişi încă de la prima oră, când ne dă trezirea. Sigur, aşteptăm momentele când nu ne va mai vrea ea. Şi putem doar să sperăm că în acel moment ne vom regăsi prietenii de petreceri şi ca măcar ei să ne mai vrea. 🙂

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.