Scorpia cu chip de mamă

Mă omoară conversațiile la locul de joacă. Şi de data asta nu mă gândesc la discuțiile cu mamele, ci la cele cu plozii. După luni de zile în care am încercat să fiu amabilă şi zâmbitoare, timp în care pici care abia îmi ajungeau până la mijloc mă sfidau şi îmi răspundeau obraznic, am decis să schimb foaia. Mai ales când am de-a face cu copii care simt nevoia să îmi împărtăşească nemulțumirile lor legate de fie-mea. Atunci mă transform în zgripțuroaica de serviciu.
– Ea vrea să se dea ca mine(n.r.: în leagăn).
– Da, pentru că e mai mică şi imită tot ce vede. Aşa învață.
– Vezi că se dă tare.
– Se dă cum vrea ea.
– Dar mă imită în tot ce fac. Nu-i frumos.
– Nu e frumos să comentezi tot ce fac ceilalți.
Sau:
– Fata ta e mică.
– Da, ştiu.
– Păi şi de ce se urcă pe astea? Nu are voie.
– Pentru că are voie. Şi poate.
Sau:
– Spune-i fetei tale că vreau să mă dau eu aici.
– Dar de ce nu-i spui tu?
– Pentru că pe mine nu mă ascultă.
– Şi ce te face să crezi că eu te ascult?
Sau:
– Pleacă de aici! Pleacăăăăă! (Copilul cuiva la copilul meu)
– Te rog să nu mai țipi la ea. Dacă ai ceva de spus, îi spui civilizat.
– Țip cât vreau eu.
– Nu. Țipi cât îți permit eu. Iar eu nu îți permit.

Poate par dure, dar replicile de genul ăsta îmi aduc liniştea în 2 timpi şi 3 mişcări. Şi ştim cu toții ce gălăgie e la locurile de joacă.