Disperarea de a avea

Vrutul ne guvernează viaţa, nu ăştia aflaţi la putere. Vrutul şi avutul. Vrem haine, vrem pantofi, vrem multe genţi. Vrem apoi dulapuri în care să încapă toate, case mai mari şi maşini mai puternice. Vrem vacanţe de lux şi amintiri de neuitat. Vrem să arătăm ca-n reviste şi să mâncăm tot ce ne pofteşte inima. Vrem să fim adoraţi doar pentru că existăm. Vrem să fim puternici şi să cucerim lumea. Vrem să nu ne lipsească nimic, nici măcar paiele cu umbreluţă sau platoul acela din porţelan, special pentru brioşe. Vrem să ne fie totul pe plac fără să facem noi vreun efort. Vrem viaţa celuilalt pentru că pare mai uşoară şi mai frumoasă. Vrem de toate dar de fapt, ştim ce vrem?

Alergăm toată viaţa după lucruri bune, lucruri scumpe, un trai lejer dar uităm că tot noi suntem cei care ne-o conducem. Uităm să zâmbim doar pentru că a apărut soarele pe cer. Şi pentru că noi îl vedem. Nu mai simţim mirosul de tei abia înflorit şi nu mai mergem desculţi prin iarbă, nu cumva să ne agaţe vreo capuşă. Nu mai sorbim cuvintele copilului la serbare pentru că suntem cu ochii în telefon, să vedem ce-a făcut copilul altuia. Ne plângem că nu mai avem timp pentru noi dar uităm să ridicăm privirea din ecran. Suntem nostalgici când îi privim pe alţii în timp ce aleargă şi râd ân hohote dar noi nu ne ridicăm de pe bancă.

Nu e rău să vrei, dar când nimic din ce obţii nu îţi mai aduce satisfacţie, posibil că ai greşit undeva. Şi poate e bine să pui un pic viaţa pe pauză. În acel moment s-ar putea să descoperi că ai chiar mai multe decât ai nevoie. Şi că ţi-e bine şi cu mai puţin. Şi că de fapt puţinul înseamnă atât de mult.

sursa foto: theotherpages.org