Vai de părinţii care nu ascultă de copii!

Da, ştiu, noi suntem mai mari, mai experimentaţi, prin urmare noi ştim mai bine ce e bun pentru copiii noştri şi ce le face rău. Noi am greşit mult şi vrem ca ei să ne creadă pe cuvânt ori de câte ori de spunem că nu e bine să facă ceva. Deşi, poate de multe ori noi nu am fost capabili să învăţăm din propriile erori. Ne temem să îi lăsăm să greşească mai mult decât ne temem că putem noi greşi. Dar oare nu aşa se transformă copiii în marionete? Şi în viitori adulţi fără puterea de a spune nu sau de a alege ei pentru ei?
Nu cred în libertatea absolută acordată copiilor. Nu cred că au puterea de a discerne ce e rău şi ce e bine. Dar cred că sunt foarte multe momente în care ei chiar ştiu ce e mai bine pentru ei. Cred că dacă fiică-mea vrea să mănânce o săptămână doar brânză cu roşii nu e o tragedie şi că poate asta îi cere ei organismul în acel moment. Bine că nu vrea ciocolată! Cred că dacă ea îmi spune că nu îi place de un copil sau de un adult, e mai important să îi respect decizia decât să îi explic ce frumos, deştept sau talentat e acel om. Cred că dacă ea îmi spune cât de tare se plictiseşte în grupa de creşă trebuie să o mut la grupa mică, în ciuda faptului că nu are vârsta necesară. Ceea ce am şi făcut de altfel, iar acum nimeni şi nimic nu îi mai şterge zâmbetul de pe faţă când vine vorba de grădiniţă.
Ştiu şi că cei mici se pricep de minune să inventeze poveşti, unele credibile, altele de-a dreptul fantastice. Am un astfel de exemplar acasă. Nici nu îmi pot imagina de unde îi vin atâtea idei. Dar ştiu şi că putem să discernem între adevăr şi fabulaţii. Şi că atunci când ne spun că au o problemă, ar fi bine să îi ascultăm şi încercăm să îi ajutăm.