Nu e vorba că sunt nerecunoscători sau că vor prea mult, ci sunt oameni care pur şi simplu s-au obişnuit atât de tare să aştepte o lovitură grea, încât liniştea sau binele li se par suspecte. Le intră o primă mult-dorită – sigur apare o cheltuială. Găsesc un potenţial partener interesant de viaţă – sigur o să se întâmple ceva care să strice totul.
Primesc o veste bună – imediat se gândesc la ce se va întâmpla rău după asta.

Cred că mulţi oameni trăiesc aşa fără să realizeze cât de obositor e. Nu trăiesc prezentul, doar îl inspectează ca pe o cameră în care sigur e ceva în neregulă. În psihologie există un termen pentru asta: cherofobie, frica de fericire. Nu e frica de a fi bine, ci frica pentru ceea ce vine după. De ce se ajunge în acest punct? Pentru că undeva pe drum, creierul a făcut asocierea asta toxică: dacă mă bucur prea tare, o să doară şi mai tare când pierd.

Aşa înveţi să nu te mai laşi să simţi fericirea aşa cum vine ea. O primeşti doar puţin, calculat, controlat, ca şi cum ai conduce maşina cu frâna trasă. Pentru noi, românii, teama asta vine inclusiv din „grija” familială şi societală. Ia să văd ce recunoaşteţi din următoarele:

„ştii că din râs dai imediat în plâns”;

„prea frumos ca să fie adevărat”;

„să nu te bucuri prea devreme”;

„nu te lăuda că atragi piaza rea”.

Le-am auzit atât de des încât am ajuns să confundăm anxietatea cu maturitatea. Ni se pare că suntem mai pregătiţi dacă anticipăm dezastrul. În realitate, să te chinui îniante să ai un motiv real nu înseamnă că eşti mai pregătit pentru durere, ci că îţi iroseşti momentele bune. Iar asta cred că este una dintre cele mai triste forme de autosabotaj: să nu-ţi dai voie să stai relaxat, să guşti din propriile reuşite pentru că eşti preocupat să te uiţi peste umăr la nenorocirea care „sigur” se apropie.

Şi de parcă nu era suficient, mulţi dintre oameni se jenează de propriul succes. Îşi ascund reuşitele şi fericirea, le minimizează şi le explică. După orice laudă sau felicitare primită, ei vin automat cu:

„eh, nu e mare lucru;”

„am avut noroc”;

„să vedem cât ţine.”

E ca şi cum entuziasmul ar fi periculos, ar atrage instantaneu problemele. Psihologia ne arată însă exact opusul faţă de ce ne spune anxietatea: momentele de bucurie nu te fac mai vulnerabil. Dimpotrivă, îţi construiesc rezistenţa psihică.

Oamenii care îşi dau voie să simtă recunoştinţă, conectare, linişte, entuziasm îşi construiesc, în timp, mai multe resurse emoţionale pentru perioadele grele. Fericirea nu se plăteşte. Nu există un contabil cosmic care spune: „ai râs prea mult săptămâna asta, pregăteşte-te.” Dar mintea anxioasă funcţionează exact aşa, ca şi cum viaţa ar trebui să compenseze imediat orice bine.

Autoprotecţia nu înseamnă să fii mereu pregătit pentru rău, ci să îţi dai voie să trăieşti binele atunci când există. Viaţa chiar o să doară uneori, dar asta nu înseamnă că trebuie să începem suferinţa mai devreme decât e cazul.

Emoțiile pozitive nu sunt doar recompense trecătoare, ci cărămizi pentru reziliență. Ne lărgesc perspectiva mentală, ajutându-ne să vedem soluții pe care anxietatea le blochează. Ne ajută să acumulăm resurse care să ne susţină în perioadele de criză şi să ne construim un rezervor de energie psihologică.

Vestea bună – pentru că există şi ea, indiferent că o recunoşti sau nu – este că poţi modifica acest tipar de funcţionare cu câteva obiceiuri pe care e nevoie să le repeţi la fel cum repetai Scrisoarea a III-a în şcoală, ca să nu te ia la ochi profa de română.

• Poţi începe cu deja celebra scrisoare de recunoştinţă/apreciere. Ştiu, dacă nu eşti învăţat să te uiţi la lucrurile bune, va fi un supliciu să te apuci de aşa ceva. Pune totuşi câteva cuvinte pe foaie, oricât de greu ar fi sau de prostesc ţi s-ar părea. Sau dacă ţi se pare mai simplu, scrie pe o foaie câteva cuvinte bune (despre o reuşită, o calitate, ceva frumos) şi pune-o într-un mic borcan sau un castron drăguţ şi fă asta în fiecare zi. Periodic, citeşte-le şi gândeşte-te la ce stări şi emoţii îţi trezesc. Dă-ţi voie să zâmbeşti, să respiri adâns, să le simţi la intensitatea pe care o merită.
• Zâmbeşte! Chiar dacă nu îţi arde, chiar dacă nu vezi sensul, chiar dacă crezi că  e ridicol. Mimarea unui zâmbet, chiar şi când nu simţi nevoia, ajută la creşterea stării de bine.
• Adu noutatea în experienţele familiare. Te-ai obişnuit să nu te bucuri, aşa că nici nu o vei face doar pentru că te gândeşti că aşa ar trebui. Este nevoie să te reeduci în acest sens, aşa că încearcă să te uiţi la lucrurile fireşti cu lentile noi: tratează un weekend cu familia ca pe o vacanţă, o ieşire la restaurant ca pe o aniversare, o ieşire în parc ca pe un eveniment notabil. Priveşte lucrurile din viaţa ta ca pe un dar de la viaţă, nu ca pe un dat.
• Foloseşte practici de mindfulness – ancorarea în prezent, trăieşte în aici şi acum astfel încât să înveţi să simţi micile momente de fericire.

Fericirea nu este o amenințare ascunsă și nici un semn că urmează un dezastru. Este o resursă activă pe care o poți cultiva prin implicare personală. Preia controlul asupra micro-obiceiurilor tale şi fă primul pas către eliberarea de frica de bucurie.

Dacă ai nevoie de un sprijin în această direcţie, pe mine mă găseşti aici: Consiliere individuală şi intervenţie psihologică – Bianca Moruș

The post Fericirea care sperie. De ce nu se pot bucura unii oameni nici atunci când le merge totul bine appeared first on Bianca Moruș.

De câţi ani oare te hrănești cu imaginea pe care o proiectează alţii pe familia și casa ta? De câţi ani încerci să te convingi că nu e chiar atât de rău și că e nevoie de un pic de timp, de un pic de răbdare și lucrurile se vor rezolva?

Te uiţi la poze, asculţi o melodie anume, retrăiești câteva momente și încerci să îţi dovedești că e doar o chestiune de moment. De câţi ani tot trăiești cu impresia că e doar un moment, o perioadă, o etapă?

Sunt mulţi oameni care trăiesc durerea de a duce o viaţă care nu e a lor, nu e ce-și doresc și sigur nu e ce au visat. Nu e vorba că trăiesc o viaţă falsă. Nu prezintă conștient o altă imagine în afara casei. Doar au învăţat poate că nu e treaba altuia ce se petrece la ei în ogradă. Că nu trebuie să spele rufele murdare în public. Că poate nu ar înţelege altcineva de ce stau, de ce suportă sau de ce au ajuns în situaţia actuală. Poate să fie vină, rușine, frică. Sunt tot atâtea posibilităţi câte emoţii.

Poate că nici pentru tine nu e foarte clar ce nu merge. Poate că nu ai de-a face cu abuzuri sau poate că nu știi să le recunoști. Poate că nu ai de-a face cu lipsuri materiale sau poate că nu le ai pentru că faci totul ca ele să nu existe. Poate că nici măcar certurile nu (mai) sunt la intensitatea aia care să te consume sau să te epuizeze. Poate că te-ai obișnuit atât de mult cu lipsa de conectare – cu partenerul și apoi, cu tine – încât nici măcar nu mai știi să spui exact care e problema.

Și totuși… ceva nu-ţi dă pace. Nu ești fericită, nici liniștită, nici mulţumită. Simţi că duci o viaţă care nu e a ta. Nici măcar tu nu mai ești tu în ea.

Poate că nici nu mai știi când ai început să dispari din propria viaţă pentru că asta se întâmplă arareori brusc. Nu te trezești într-o dimineaţă și realizezi dintr-odată că nu mai ești bine. De cele mai multe ori e un proces lent, aproape invizibil. Renunţi întâi la lucruri mici: la o nevoie, poate la o opinie sau o limită, la ceva ce îţi făcea plăcere sau la întâlnirile cu unii dintre prieteni. Apoi începi să te adaptezi: să eviţi conflicte sau să porţi unele fără miză reală, să explici mai mult şi să ceri mai puţin, să ocupi cât mai puţin spaţiu emoţional.

Până când, fără să îţi dai seama exact când, ajungi să trăiești mai mult în rolurile tale decât în propria identitate. Soţie, mamă, parteneră, omul care ţine casa în picioare, care înţelege, are răbdare, nu cere, dar rezolvă.

Unde mai ești în toată povestea asta? Şi nu, întrebarea care contează nu e: „De ce nu pleci, ci ”Când ai început să crezi că ceea ce simţi nu mai contează?”

Oamenii nu rămân în relaţii nefericite fiindcă iubesc suferinţa, ci pentru că, în timp, își pierd accesul la ei înșiși, la propriile repere, la încrederea că au voie să își dorească mai mult. Uneori motivele sunt vizibile și practice: copiii, dependenţa financiară, frica de schimbare, teama că nu s-ar descurca singuri după atâţia ani.

Altele sunt mult mai greu de explicat și tocmai de aceea, atât de greu de depășit. Rușinea, de exemplu. Rușinea că ai ales greşit, că ceilalţi poate nu ar înţelege, că ai construit ani întregi o imagine de familie fericită și acum simţi că totul se prăbușește.
Rușinea de a recunoaște chiar și faţă de tine că nu mai poţi. Iar rușinea asta are un efect foarte pervers: te izolează. Te face să taci exact atunci când ai avea cel mai mult nevoie să vorbești.

Mai există și neputinţa învăţată, acel fenomen care apare atunci când cineva încearcă ani la rând să repare, să explice, să salveze, să schimbe ceva și ajunge, în cele din urmă, să creadă că nimic nu mai poate fi schimbat. Oboseala emoţională devine atât de mare, încât omul nu mai are energie nici să își imagineze altă viaţă. Iar uneori ceea ce încă numim iubire nu este altceva decât o formă de supravieţuire emoţională.

Multe persoane ajung să se adapteze atât de bine la nefericire, încât aceasta începe să li se pară normală. Sunt funcţionale – merg la muncă, cresc copii, ies în oraș, postează poze din vacanţe, organizează aniversări. Din afară, viaţa lor arată perfect, dar în interior se simt goale, singure și profund deconectate de ele însele.

În multe relaţii apare și aşa-numita mască de conformitate. Înveţi să spui ce trebuie, să reacţionezi cum trebuie, să nu deranjezi, să nu superi, să nu creezi tensiuni. Suprimi bucăţi din tine ca să menţii liniștea. Liniștea obţinută prin anularea de sine nu este însă liniște, ci doar o absenţă a conflictului. Iar corpul știe asta înaintea minţii. De multe ori oamenii ajung să spună:

„Nu știu ce am.”

„Nu pot explica.”

„Nu e chiar atât de rău.”

„Dar mă simt epuizată.”

„Mă simt goală.”

„Nu mă mai bucură nimic.”

Atunci când trăiești ani întregi împotriva ta, psihicul începe să cedeze. Pot apărea anxietatea, depresia, iritabilitatea, lipsa dorinţei sau a plăcerii, oboseală continuă, senzaţia că trăiești pe pilot automat. Și atunci poate că întrebările importante nu sunt: „Oare exagerez?” sau „Oare chiar am motive să mă simt așa?”

Ci mai degrabă:

Când ai râs ultima dată sincer?

Când te-ai simţit în siguranţă din punct de vedere emoţional?

Când te-ai simţit văzută, auzită și importantă?

Când ai simţit că poţi fi tu fără să fii criticată, ignorată sau invalidată?

Dacă nimeni nu te-ar judeca, ai mai alege viaţa pe care o trăiești acum?

Dacă fiica ta ar trăi exact relaţia ta, ai fi liniștită pentru ea?

Și poate cea mai grea întrebare dintre toate:

Ce parte din tine ai abandonat ca să poţi rămâne aici?

Nu toate relaţiile trebuie încheiate. Unele pot fi reparate, unele pot fi reconstruite dacă există disponibilitate reală, asumare, vulnerabilitate și muncă emoţională din partea ambilor parteneri. Dar aproape niciodată nu se schimbă ceva cât timp unul dintre ei continuă să se abandoneze pe sine pentru a păstra aparenţele.

Vindecarea nu începe neapărat cu o despărţire, ci cu adevărul. Cu momentul în care îndrăznești să recunoști: „Nu mai sunt bine.”, „Nu mă mai regăsesc.”, „Nu mai pot continua așa.” Important e să te reîntorci la tine, să înţelegi cine ești dincolo de roluri, dincolo de relaţie, dincolo de ce au ceilalţi nevoie să fii, să înveţi din nou să simţi, să înţelegi ce ai nevoie, ce limite ai, ce îţi dorești.

Dacă ai nevoie de o analiză sinceră, într-un spaţiu sigur, pe mine mă găseşti aici: Consiliere individuală şi intervenţie psihologică – Bianca Moruș

The post Când funcţionezi, dar nu mai trăiești. Cine eşti tu în propria viaţă appeared first on Bianca Moruș.

Am tot observat un trend care parcă ia amploare în ultima perioadă sau poate că e doar mai vizibil, graţie reţelelor sociale: oameni de toate vârstele, cu situaţii sau probleme care mai de care mai diverse, cer unor necunoscuţi să le spună ce să facă.

Am avut şi eu în cabinet, nu cu mult timp în urmă, o tânără deşteaptă, cu carieră, care era într-un impas profesional şi voia neapărat să-i dau eu, cu liniuţă, ce are de făcut ca să-i fie bine. Degeaba i-am explicat eu cum funcţionează consilierea, degeaba i-am spus că eu o pot ajuta să exploreze ideile, soluţiile şi credinţele sale, când a înţeles că eu nu îi voi da răspunsul clar pe care îl voia, s-a ridicat pur şi simplu şi a plecat.

Studiile arată că aproximativ 20% dintre adulţi sunt procrastinatori cu „diplomă.” Nu amână doar sarcini şi decizii, ci inclusiv conversaţii care au potenţial de a deranja. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, teoria paradoxului alegerii susţine că prea multe opţiuni cresc anxietatea şi reduc satisfacţia. Prin urmare, ajungem să căutăm omul care să simplifice lucrurile şi să ne spună simplu: „Faci aşa!”

Trăim într-o cultură a soluţiilor rapide, iar tentaţia să căutăm tehnica-minune sau expertul care să ne dea paşii exacţi pe care îi avem de făcut e mare. Vrem o hartă exactă a viitorului, fără să ne întrebăm măcar dacă suntem pregătiţi să o urmăm. Însă schimbarea reală nu vine niciodată dintr-un sfat extern, oricât de bun ar fi el, ci dintr-o decizie asumată. Şi aici începe disconfortul.

Capcana soluţiilor „de-a gata”

Când cerem altcuiva să ne spună ce decizie să luăm într-o situaţie sau alta nu facem altceva decât să tansferăm responsabilitatea. Dacă funcţionează, perfect, ne-am atins scopul. Dacă nu, măcar nu e vina noastră. N-a fost bun sfatul, terapeutul, contextul, tehnica aplicată.

Asumarea responsabilităţii, libertatea de a alege vin la pachet cu multă greutate, aşa că predarea lor unei alte persoane ajută la reducerea anxietăţii pe termen scurt. Eviţi, astfel, să te confrunţi cu teama de eşec, iar pentru unele persoane, oricât de ciuudat ar părea, este şi o formă de a evita teama de putere. În momentul în care tu eşti cel care alegi, îţi aparţin deopotrivă eşecul şi reuşita, lecţia şi creşterea.

Cercetările din psihologia personalităţii arată că persoanele cu locus de control intern (oamenii care consideră că propriile decizii şi acţiuni sunt cele care influenţează semnificativ direcţia vieţii lor) au niveluri de anxietate mai scăzute, motivaţie mai mare, capacitate mai bună de adaptare la stres, precum şi o satisfacţie de viaţă mai ridicată. La polul opus, cei cu locus de control extern, care atribuie ceea ce li se întâmplă mai degrabă norocului sau ghinionului, după caz, sorţii, contextului sau oamenilor din jur, au grad mult mai ridicat de anxietate şi mai supuşi efectelor negative ale stresului.

Mai mult, cercetări despre regret arătă că într-adevăr, pe termen scurt, regretăm mai des acţiunile greşite. Pe termen lung însă, cele mi mari regrete sunt legate exact de inacţiune, de deciziile pe care nu le-am luat.

De la „Ce să fac” la „Cine vreau să fiu”

Vestea bună este că locusul de control poate fi schimbat. Putem renunţa la scuze confortabile şi începe să ne asumăm propria putere în unica viaţă pe care o cunoaştem.

Primul pas – conştientizarea. Asumarea deciziei nu înseamnă lipsa greşelii, nici a efortului dus până la extrem sau performanţa absolută. Este despre a analiza, despre a alege conştient, strâns legat de credinţele, valorile şi limitele personale. Nu are nimeni – în ciuda a ceea ce afirmă unii şi alţii – reţete garantate şi certitudine. Viaţa însăşi nu vine la pachet cu garanţii, dar îţi oferă un dar cu adevărat preţios: posibilitatea de a nu fi simplu spectator, ci de a participa activ.

Căutarea soluţiilor în exterior este, aşa cum am spus, şi o fugă de propria putere. Oricât de tentant este să ceri o reţetă magică, adevărata schimbare vine din încrederea că ai deja în tine resursele necesare pentru a merge mai departe. Şi le ai! Autodescoperirea nu vine însă din a trăi după instrucţiunile altora, ci despre a învăţa despre tine şi capacităţile tale.

Iar schimbarea începe întotdeauna cu acţiunea. Fiecare mică decizie pe care o iei este o dovadă a curajului de a-ţi conduce destinul. Nu aștepta contextul perfect sau dispariţia fricii. Decizia nu presupune lipsa temerilor, ci să-ţi asumi riscul de a greși și să pornești la drum. Valoarea ta nu stă în rezultatul final sau în câte activităţi bifezi, ci în faptul că ai ales să fii autorul propriei povești.

The post De ce ne e mai ușor să cerem soluţii decât să luăm propriile decizii appeared first on Bianca Moruș.

Atunci nu-mi puneam prea multe întrebări, astfel încât luam multe dintre cele transmise sau auzite ca adevăruri clare. Iar asta se împletea perfect cu felul în care funcţionează superstiţiile, care nu au nevoie de dovezi, ci doar de imaginaţie, mai mult sau mai puţin bogată. Nu sunt fapte, nu sunt evidenţe, sunt doar poveşti pe care ni le spunem atunci când nu avem control sau explicații pentru haosul din jur. Şi ştim cu toţii că viaţa e un mare producător de haos, aşa că terenul e fertil.

De unde apar și ce sunt, de fapt, superstițiile

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut dintotdeauna nevoie să dea un sens lucrurilor grele cu care se confruntau, fie că vorbim de fulgere, boli, recolte slabe sau iubiri pierdute. Şi nu doar că aveau nevoie să le dea un sens, dar au căutat şi modalităţi să îmblânzească imprevizibilul. Aşa că putem identifica inclusiv mai multe tipuri de superstiţii.

• Superstițiile de evitare – sunt cele care ne spun ce să nu facem pentru a nu atrage ghinionul (să nu trecem pe sub scară, să nu spargem oglinzi, să ne ferim de pisica neagră).

• Superstițiile de protecție – sunt acele gesturi care ne dau iluzia că putem anula un rău printr-un ritual activ, precum bătutul în lemn, vărsatul sării peste umăr, purtarea unui talisman.

• Superstițiile predictive – sunt cele care pun greutate şi valoare pe anumite semne sau numere care ne „spun” viitorul. Vineri 13 este exemplul clasic, o combinație puternică între 2 simboluri considerate nefaste: numărul 13, considerat dezechilibrat față de numărul „perfect” 12, al împlinirii universale și ziua de vineri, cu semnificații religioase profunde în tradiția creștină.

Realitatea? Nu există nicio dovadă care să sprijine că astfel de zile se întâmplă mai multe accidente sau vin mai multe aşa-numite ghinioane. Avem însă de-a face cu un reflex cultural, transmis de la o generaţie la alta,

Mecanismul din spatele fricii – De ce rămânem ancoraţi în superstiţii, în lipsa dovezilor

Mintea noastră este programată să caute tipare, chiar și acolo unde ele nu există. Nu-i place neprevăzutul, prin urmare încearcă să identifice conexiuni, se ancorează în lucruri pe care le cunoaşte sau crede că le cunoaşte, indiferent că sunt sursă de bine sau dimpotrivă, alimentează lucruri deloc plăcute. Dacă într-o zi de vineri 13 ai avut un accident minor – te-ai împiedicat pe stradă şi ţi-ai rupt tocul, iar peste un an, tot într-o vineri 13, ai primit o veste care te-a supărat, mintea ta va lega punctele. Nu pentru că există o relație reală, ci pentru că suntem construiți să căutăm cauzalitate.

Acest lucru este susținut de două mecanisme puternice. Primul este bias-ul de confirmare, care ne susţine să reţinem doar momentele în care „s-a întâmplat ceva” într-o vineri 13 și ignorăm complet toate zilele normale de vineri 13 care contrazic superstiția.

Al doilea este ceea ce se numeşte iluzia controlului. Când batem în lemn, aruncăm sarea peste umăr etc. simțim că facem ceva, că avem o influență asupra hazardului. Ritualul ne oferă o senzație de siguranță care, de multe ori, este suficientă pentru a ne calma anxietatea. Nu schimbă faptele, dar ne face pe noi mult mai liniştiţi şi mai puţin predispuşi unor accidente cauzate, de exemplu, de agitaţia necontroloată dată de frica că se va întâmpla ceva.

Am putea spune că, până la urmă, dacă nu sunt reale, nici nu ne fac rău, deci n-ar trebui să ne mai batem capul cu ele, să nu ne mai pese dacă le credem sau nu. Dar… superstițiile nu sunt mereu inofensive. Ele pot produce stres anticipativ și autosabotaj. Dacă pornești la drum convins că vei avea ghinion, devii tensionat și hipervigilent. Interpretezi orice incident minor ca pe o dovadă a „blestemului” și, din cauza stresului, chiar poți produce erori reale. Profeția autoîmplinită nu este magie, ci psihologie pură.

Cum ne eliberăm de puterea superstiţiilor

Mulţi oameni nici nu-şi pun problema să anihileze puterea pe care o au superstiţiile în viaţa lor. Nu-i încurcă, nu-i deranjează şi e ok aşa cum e.

Dacă însă faci parte din categoria persoanelor care, conştient, înţeleg că superstiţiile nu au niciun fundament real, dar tot te trezeşti că fac 3 paşi înapoi când îţi trece pisica neagră prin faţă, atunci e important să ştii că nu e vorba de altceva decât de un ataşamnt emoţional. Superstiţiile sunt poveşti vechi din familie, tradiţii, ritualuri care ne conectează cu copilăria şi atât de puternica senzaţie de „mai bine să previn.” Oameni extrem de raţionali pot spune „Nu cred în ele, dar mai bine să mă feresc.” Acel „dar” lasă superstiţia să revină iar şi iar.

Nu e niciun câştig dacă încercăm să ne impunem negarea lor. Cheia este, ca în multe altele, conştientizarea. Iar conştientizarea nu presupune doar să citeşti un articol / un studiu şi să-ţi spui: „Gata, de acum înainte am terminat-o cu astea!” E un proces un pic mai lung, dar deloc complicat.

În primul rând, caută să vezi ce dovezi reale ai pentru ghinionul de care legi o anumită superstiţie. Apoi încearcă, într-un mediu sigur, să încalci o superstiție și notează ce se întâmplă. Vei vedea că lumea nu se prăbușește. Viața este imprevizibilă nu pentru că ai spart o oglindă, ci pentru că așa este natura ei. Incertitudinea şi problemele sunt parte din ceea ce trăim, nu din ceea ce „provocăm” nerespectând superstiţiile. Separă tradiţia de credinţă şi păstrează, dacă simţi nevoia, bătutul în lemn ca pe un gest cultural amuzant, fără să-i dai însă putere asupra viitorului tău.

Astăzi, dacă sparg o oglindă, mă gândesc la aspirator, nicidecum la destin. Am învățat că adevărata superstiție periculoasă este credința că nu avem control asupra felului în care interpretăm lumea sau a felului în care acţionăm.

Vineri 13 nu este o zi cu ghinion, ci o zi care ne reamintește cât de mult ne influențează mintea realitatea pe care o trăim. Iar mintea, spre deosebire de o oglindă spartă, poate fi direcţionată spre mai bine și mai multă încredere.

Citeşte şi: Ce contează pentru tine: cum te vezi tu sau ce spun alţii? – Bianca Moruș

The post Vineri 13. Despre cioburi, pisici negre și curajul de a ne conduce destinul appeared first on Bianca Moruș.

Acum câteva zile, un băieţel cam de aceeaşi vârstă îşi ruga mama insistent să nu îl oblige să ducă mărţişoare la şcoală, că el nu vrea să le dea celor 2-3 fete pe care nu le place.

Acum câteva săptămâni, pe grupul paralel de Whatsapp (părinţii înţeleg exact despre ce e vorba) s-a încercat strângerea a câtorva mii de lei – da, mii – pentru a lua cadouri semnificative fiecărei profesoare de la clasa copiilor, vreo 12, în total.

Totul, în numele Mărţişorului şi a Zilei Femeii, a unor simboluri demult apuse şi a unor obligaţii care nu există. Sunt aproape convinsă că dacă îi întrebi pe cei care cumpără mărţişoare cu plasa despre semnificaţia lor, despre legendele care le înconjoară şi motivele pentru care se ofereau/purtau, majoritatea nu are habar nimic din toate acestea. Ştie, în schimb, că băieţii/bărbaţii TREBUIE să ofere TUTUROR fetelor/femeilor din vieţile lor, indiferent că le place sau nu, că îşi doresc sau nu, că au sau nu bani pentru aceste lucruri. Ştie, de asemenea, că fetele/femeile TREBUIE să primească aceste atenţii din partea tuturor domnilor cu care se intersectează în aceste zile, pentru că pare deja un drept, nicidecum o plăcere şi o bucurie. Ştie că aşa se cuvine, fără să mai conteze nimic din gestul în sine, din dorinţa de a vrea să transmiţi un mesaj de bine sau de a aduce un zâmbet pe faţa cuiva.

Câte dintre mărţişoarele la pungă ajung la gunoi în fiecare an? Câtă risipă şi câţi bani aruncaţi pe apa Sâmbetei sunt în fiecare an în numele acestei obligaţii? Asta ca să nu mai pomenesc de doamnele şi domnişoarele care au impresia că mărţişoarele nu se mai numără, ci li se măsoară valoarea – în numărul caratelor, al gramelor sau, de ce nu, al cailor putere.

Ceea ce ar trebui să fie un gest de apreciere s-a transformat într-o tranzacție socială rigidă, în care copiii învață de mici că valoarea unui gest nu stă în intenție, ci în obligație. Băieții sunt învățați că trebuie să ofere, iar fetele că trebuie să primească, fără ca vreunul dintre ei să mai reflecteze la semnificația gestului.

Nu mă miră că mulți dintre noi cresc cu ideea că trebuie să bifeze cadouri scumpe de Crăciun, că zilele de naștere sunt un concurs de generozitate afișată, că orice interacțiune are un preț – fie el în flori, bijuterii sau mese scumpe. Nu mă miră nici că, la maturitate, ne simțim uneori obligați să facem gesturi fără suflet doar pentru că „așa se face”.

Ce ar fi dacă i-am învăța pe copii că un mărțișor oferit din suflet valorează mai mult decât o pungă întreagă? Că a dărui nu înseamnă o datorie impusă de societate, ci un act de generozitate autentică. Că poți alege să nu oferi nimic dacă acel gest nu te reprezintă și că a primi nu înseamnă că ți se cuvine.

Poate că e timpul să regândim simbolurile pe care le păstrăm și să le readucem la esența lor. Poate că e timpul să ne eliberăm copiii de aceste obligații absurde și să îi învățăm că, mai presus de orice, contează intenția, bucuria și libertatea de a alege.

The post Daţi cu pietre! Sau cu mărţişoare! Mărţişoarele, între obligaţie şi aşteptări nerealiste appeared first on Bianca Moruș.

Mă întreb adesea la greşelile pe care le facem noi, părinţii. E drept că vrem ce e mai bun pentru ei, că îi încurajăm să își descopere talentele și să exceleze. Dar oare în goana asta pentru performanță și dezvoltare nu le răpim ceva esențial? Timpul să se plictisească, să-și lase imaginația să zboare, să fie pur și simplu copii.

Fiică-mea e ambițioasă, mai ambițioasă decât îmi imaginam eu vreodată să fiu la vârsta ei. Uneori o privesc și mă întreb: „Dar cine o pune să facă toate astea? Eu, sigur nu!” Și răspunsul e simplu: ea însăși. Își stabilește obiective, își planifică timpul și pare să fie mândră de ceea ce face. E un sentiment minunat să vezi că pitica ta își construiește încrederea în sine și își găsește propriul drum. Dar, în același timp, mă întreb dacă asta nu vine cu un preț prea mare.

Mi se pare că trăim într-o epocă în care copiii sunt puși sub o presiune enormă. De la a avea note perfecte până la a excela în activitățile extracurriculare, pare că societatea a setat niște standarde imposibil de atins. Și nu mi-e deloc comod să mă gândesc că, în loc să-și trăiască copilăria cu bucurie și curiozitate, mulți dintre ei o trăiesc ca pe o competiție continuă.

De aceea, încerc să-i reamintesc mereu fiicei mele că valoarea ei nu stă în câte premii adună sau câte activități bifează, ci în ceea ce o face fericită. Îi spun că e în regulă să ia o pauză, să se relaxeze, să greșească. Pentru că, la urma urmei, vreau să crească având încredere în sine, nu doar în performanțele sale. Şi, ce e drept, de luat pauze a învăţat să îşi ia. Vine şi spune singură ori de câte ori simte că are nevoie să sară peste un antrenament sau când vrea să mai renunţe la o parte din lucrurile cu care singură s-a încărcat. La partea cu greşelile şi premiile mai avem ceva de lucrat.

Ca să fiu sinceră până la capăt, articolul acesta a apărut doar pentru că mă gândeam cum aş putea promova faptul că weekendul acesta, acelaşi copil care acum citeşte fără pauză pentru un test pe care îl dă mâine, acelaşi copil care a avut numai săptămâna asta vreo 4 teste şi mai are câteva de dat până în vacanţă, şi-a găsit puterea şi s-a mobilizat să meşterească şi să (pre)gătească tot felul de lucruri şi bunătăţi pentru Târgul caritabil de Crăciun „Dăruim şi Ajungem MARI”, la care va fi şi ea expozant duminica aceasta. Aşa că dacă vreţi să îi fiţi alături ei şi, mai ales, copiilor din sistemul de protecţie pe care îi sprijină oamenii buni de la Ajungem MARI, vă aşteptăm la cumpărături duminică, 15 decembrie, începând cu ora 11.00.

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre târguri, mai las 2 recomandări de evenimente tare faine, tot în acest weekend, susţinute de alţi oameni faini pe care sunt onorată că îi cunosc: Târgul de frumos al minunatei Oana Botezatu şi prietenele ei la fel de talentate şi Târgul de Crăciun la Palat, organizat de un alt om cu respect pentru muncă şi responsabilitate, Claudia Nicolau.

The post Viaţa de copil – cum găseşti echilibrul între performanţă şi bucuria libertăţii appeared first on Bianca Moruș.

Mulţi dintre copiii de atunci, adulţii de acum sunt în continuare prinşi în jocul „mai mult, mai bun.” Trăim într-o cultură care a transformat ideea de „a da totul” într-un standard. Trezitul la 5 dimineața pentru un antrenament sportiv, munca fără pauze, ignorarea oboselii și a limitelor personale sunt privite ca dovezi ale succesului. Ești o persoană puternică, ambițioasă, capabilă să depășească orice, nu? Dar, de multe ori, în spatele acestui efort continuu se ascunde o povară pe care doar noi știm cum o purtăm.

Ascultam zilele trecute pe cineva vorbind despre evaluarea performanţelor după un sistem pe cât de necinstit, pe atât de nesănătos. Mai exact, o persoană care a muncit pe brânci, mult peste standardele de până atunci, a fost evaluată iniţial ca „excepţională”, apoi nu a mai trecut niciodată de „bine.” De ce? Pentru că standardele au fost ridicate la nivelul adus chiar de ea, fără să se ţină cont de normalitate sau de medie.

Apoi, dăm un ochi prin social media şi vedem atâtea vieţi perfecte că ne întrebăm cum de mai suntem admişi să trăim pe acest pământ. Profesionişti fără cusur, soţi/soţii iubitori(oare) şi mereu cu chef de distracţie, părinţi perfecţi, prieteni mereu disponibili, imagini ireproşabile, vacanţe de lux, timp şi disponibilitate pentru o mulţime de lucruri care pentru unii dintre noi par SF.

Oameni care glorifică munca timp de 16-17 ore pe zi. Oameni care se laudă cu capacitatea lor de a dormi 4-5 ore pe noapte. Oameni care te învaţă cum să nu mănânci cu săptămânile ca să ajungi la silueta „ideală.” Tot felul de indivizi care se vând ca idoli şi transmit idei cât se poate de nocive, dar care ajung să fie luate ca normă de viaţă de mulţi alţii.

Aşa ajung o mulţime de persoane în situaţia în care trag şi mai mult, pun şi mai multă presiune, se învinovăţesc şi mai tare. Dar până când?

Când „a da totul” devine prea mult

Problema nu este motivația sau dorința de a reuși. Problema apare atunci când transformăm „totul” într-o regulă nescrisă. Când devine un scop în sine să demonstrăm că suntem invincibili, fără să ne întrebăm: Cu ce cost?

Lipsa de somn – pentru că în mintea ta trebuie să alegi între a te odihni și a fi productiv.

Oboseala cronică – pentru că pauza pare un lux pe care nu ți-l poți permite.

Burnout-ul – care apare atunci când îți forțezi limitele până la epuizare.

Relaţiile cu cei dragi – pentru că eşti mereu epuizat şi nu mai ai răbdare să fii acolo, prezent pentru ei.

Relaţia cu tine – pentru că în goana asta nebună nu doar că nu-ţi mai recunoşti limitele, dar nici nu mai ştii ce îţi doreşti cu adevărat şi cine eşti.

Corpul și mintea noastră sunt finite. Resursele lor nu sunt inepuizabile, oricât de mult ne-am dori să fie.

Unde greșim

De multe ori, în spatele acestui „a da totul” se află o teamă profundă: teama de a fi judecați, de a părea slabi, de a nu fi suficienți. Vrem să arătăm că putem să facem față tuturor provocărilor. Dar când faci asta zi de zi, uitând să-ți asculți propriile nevoi, devine un model toxic de viață.

Nu mai trăim pentru noi, ci pentru a bifa o listă nesfârșită de „trebuie”. Trebuie să fii productiv, trebuie să fii în formă, trebuie să fii mereu perfect. Dar cine stabilește, de fapt, aceste reguli?

Ce poți face

Redefinește ce înseamnă „a da totul.” Uneori, să dai totul înseamnă să te odihnești. Alteori, înseamnă să spui „nu” sau să îți acorzi timp să respiri.

Îmbrățișează imperfecțiunea. Nu trebuie să demonstrezi nimănui că ești invincibil. Ești om, iar oamenii au nevoie de pauze.

Respectă-ți limitele. Limitele nu sunt semne de slăbiciune, ci mecanismele prin care corpul și mintea îți spun ce au nevoie.

Să dai totul… pentru tine

Cel mai mare pericol al acestui „a da totul” este că, la final, te pierzi pe tine. Devii un roboțel care face, dar nu mai simte, care aleargă, dar nu mai vede drumul.

A da totul nu înseamnă să te distrugi, ci să îți oferi ceea ce ai nevoie pentru a trăi frumos. Uneori, să dai totul înseamnă să te oprești. Să privești cerul, să tragi aer în piept, să lași ziua să curgă fără să fie perfectă.

Nu trebuie să fii erou. Trebuie să fii tu. Și asta e suficient.

The post Viaţa între premiul I cu coroniţă şi acceptarea limitelor appeared first on Bianca Moruș.

În faţa judecăţilor constante, ajungi inevitabil la întrebarea: cât timp și energie voi mai investi în încercarea de a-i mulţumi pe toţi? Și, poate mai important, de ce fac asta? Întrebările nu sunt cele mai uşoare, dar adesea răspunsurile sunt revelatoare – nu ne dorim, de fapt, să fim autentici și să ne trăim viața conform propriilor valori, ci să evităm dezamăgirile, respingerile sau presiunea de a fi „altfel”. Doar că, să trăiești conform așteptărilor altora nu înseamnă că trăiești, ci că te pierzi.

Judecățile altora sunt mai mult despre ei decât despre tine

De cele mai multe ori, criticile pe care le auzi reflectă nesiguranțele sau convingerile celor care le emit. Un om care spune că o mamă dedicată carierei nu își iubește suficient copilul poate, în realitate, să își proiecteze propriile neliniști legate de echilibrul între muncă și familie. Cineva care te critică pentru că ești singur sau că nu ai copii – poate în sinea lui se teme de singurătate sau se simte presat de așteptările unei familii numeroase.

În momentul în care realizezi că părerile lor sunt mai degrabă oglinda fricilor și a valorilor lor decât o reflecţie a ta, e mult mai simplu să începi să iei distanţă. Să te dezlegi de presiunea constantă de a fi pe plac celorlalţi înseamnă să te eliberezi și de limitele impuse de mintea lor.

E timpul să îți construiești un sistem propriu de valori

Societatea îţi oferă tipare, dar tu ești unicul care decide ce ţi se potrivește. Îţi place să fii dedicat carierei și să crești profesional? Alege asta fără remușcări. Vrei să construiești o familie și să te dedici copiilor? Asumă-ţi această alegere fără teama de a fi judecat.

Întrebările-cheie sunt: Ce mă face pe mine să mă simt împlinit? Ce valori vreau să-mi ghideze viața? Răspunsurile nu sunt mereu simple, dar cu cât ești mai clar în raport cu ele, cu atât vei suporta mai ușor criticile care vin din exterior. Te vei ancora într-o viaţă care este a ta, nu una croită după gusturile altora.

Cum să rămâi echilibrat în fața criticilor. Nu poţi mulțumi pe toată lumea

Dincolo de teorie, realitatea e că în viaţa de zi cu zi aceste presiuni sociale pot deveni copleșitoare. Poate ajuta să învățăm să fim mai puțin reactivi. Dacă o critică te rănește, oprește-te și întreabă-te: De ce mă deranjează acest lucru? E ceva ce reflectă o nesiguranță a mea sau e doar un tipar de care nu vreau să aparțin? Cu cât observi mai bine ce îţi stârnește disconfortul, cu atât devine mai ușor să identifici ce te reprezintă și ce nu.

Fii autentic, chiar dacă asta înseamnă să ieși din rând

Un lucru este clar ca lumina zilei: orice ai face nu poţi fi pe placul tuturor. Şi nici nu ar trebui să îţi dorești asta. Autenticitatea ta atrage oamenii care te acceptă și te apreciază pentru cine ești cu adevărat, nu pentru cine încearcă alţii să te facă să fii. Este firesc să fii vulnerabil în faţa așteptărilor sociale, dar, în același timp, să îţi protejezi esența și valorile este modul tău de a arăta lumii cine ești.

Ești suficient de bun

Nu trebuie să îndeplinești un set infinit de standarde externe pentru a te simţi valoros. Dacă ești suficient de bun în ochii tăi, poţi să rămâi liniștit atunci când criticile apar. Această schimbare de perspectivă te ajută să găsești un echilibru între a te dezvolta și a te accepta așa cum ești.

La final, amintirea cea mai preţioasă pe care o putem lăsa nu este că am fost perfecţi pentru ceilalţi, ci că ne-am trăit viaţa în acord cu noi înșine. Când te eliberezi de povara de a mulţumi pe toată lumea, câștigi libertatea de a fi omul care te mulţumeşte pe tine şi, implicit, pe cei care te apreciază pentru cine şi ce eşti tu.

The post Nu poţi mulţumi pe toată lumea. Cum să te protejezi de așteptările celorlalţi și să îţi urmezi propriul drum appeared first on Bianca Moruș.

De curând a intrat şi fiică-mea în rândul purtătorilor de ochelari pentru vedere la distanţă şi, bineînţeles, că prima întrebare a mea către medicul ei oftalmolog a fost: “Cu ce am greşit?” Eram deja convinsă că nu am fost suficient de strictă cu regulile legate de timpul petrecut în faţa ecranelor, că nu am stat suficient de mult cu gura pe ea atunci când ţinea cărţile mult prea aproape de ochi şi tot aşa. Sunt convinsă că mulţi dintre voi vă regăsiţi în imaginea părintelui care caută explicaţia în propriile erori. În realitate, cauzele sunt multiple şi unele lucruri chiar nu sunt în controlul nostru.

Dacă tot am căutat să aflu eu cât mai multe despre acest subiect am zis să împărtăşesc informaţiile obţinute şi cu voi. Am stat de vorbă cu dr. Roxana Cozubaş, medic primar oftalmolog, Doctor în Ştiinţe Medicale, omul care a reuşit nu doar să-i înlăture Dianei teama de oftalmolog, dar care a învăţat-o şi cât de important e să vină la timp şi cu drag la controalele periodice.

Aici, un articol despre primele probleme oftalmologice şi întâlnirea salvatoare cu dr. Roxana Cozubaş: Problemele oculare ale copilului se tratează la oftalmolog, nu la pediatru (biancamorus.ro)

Ce este miopia și de ce este atât de important să o depistăm în timp util?

Miopia apare cu precădere din cauza creșterii în lungime a axului ocular. Practic, pe parcursul dezvoltării generale a vederii, ochiul trebuie să crească până pe la 3-5 ani mai accelerat, iar ulterior, foarte lent, până la vârsta de 18-20 de ani. Uneori, din motive parțial cunoscute, această creștere bruscă din prima parte a vieții mai continuă și după 6-8 ani de viață, astfel că ochiul se tot alungește. Din păcate, această alungire în exces nu vine la pachet numai cu ochelarii de minus cu lentile groase, ci și cu afecțiuni care pot apărea pe tot parcursul vieții – suferință maculară de cauză miopică (pierdere de câmp vizual, uneori chiar central), risc crescut de glaucom, cataractă (creșterea presiunii intraoculare), mergând până la dezlipire de retină cu pierdere totală și irecuperabilă de vedere.

Se poate reduce? Dacă da, cum?

Din păcate, nu. Odată instalată, miopia știe numai să crească și, la un moment dat, să stagneze. De aceea este important să o prevenim cât mai de timpuriu în viața copilului, mai ales dacă există factori genetici implicați.

Știai că un copil cu un părinte miop are risc de 3 ori mai mare de a dezvolta miopie față de unul care nu are părinți miopi? Iar la copilul cu ambii părinți miopi acest risc crește de 6 ori.

Ce este important să ştim despre corectarea miopiei? Dar despre prevenţie?

Așa cum spuneam, miopia nu se poate corecta, dar este foarte important să o prevenim printr-o serie de sfaturi cu care toți copiii pleacă de la consultație (indiferent dacă au risc sau nu de a dezvolta miopie):

–         Minim 2 ore pe zi de timp petrecut afară, în lumina naturală – ochii privesc la distanță mult (alergat, mers cu bicicleta etc. – trebuie să formeze imagini la distanțe mari, să anticipeze distanțele, moment în care ochii se relaxează).

–         Alternarea distanțelor de lucru – după un efort vizual intens de aproape (citit cărți, scris) trebuie să vină o perioada de privit la distanță mare (televizor sau măcar un laptop/monitor la o distanță mare de ochi – 1 metru, ieșit afară în aer liber).

–         Menținerea unei posturi corecte în bancă – spatele drept și brațul cu antebrațul să formeze un unghi drept, pe lângă corp, sau cum le zic eu copiilor – cartea la buric și spatele drept! Descurajați cititul pe burtă, lungit în pat, pe jos, în pat, cu cartea pe genunchi și genunchii aduși la piept – toate aceste poziții scurtează distanța de la ochi la obiectul privit, distanță care ar trebui să fie de 40 cm (orice micșorare a acestei distanțe vine cu un efort suplimentar din partea ochilor, efort care, adunat în luni/ani de zile, duce la apariția și la creșterea miopiei (un fel de adaptare a ochilor – “De ce să mă mai chinui să văd la distanță, dacă mă ține numai în vedere de aproape mereu?”

–         O alimentație bogată în legume și fructe în stare proaspătă ajută la menținerea unui nivel corect de pigment în interiorul retinei (țesutul de pe fundul de ochi), la fel ca și un nivel corect de vitamina D în sânge (chiar dacă oferiți copiilor suplimente, aceasta trebuie testată periodic, deoarece sunt dese cazurile în care anumite branduri de vitamine nu se absorb corect de către unii pacienți).

–         Nu în ultimul rând și motiv de ceartă permanentă în familiile din ziua de azi – statul la ecrane este adesea incriminat în studii precum că induce apariția miopiei sau “ajută” la dezvoltarea ei accelerată – alegeți un ecran mare și departe (minim laptop la 1 metru de ochi, însă ideal TV sau proiector pe perete – cea mai bună variantă).

Ştiu că cea mai mare provocare este pentru copiii aflaţi în creştere, când lucrurile pot scăpa uşor de sub control. Care este perioada critică şi ce avem de făcut?

Într-adevăr, perioada critică este atunci când copilul are puseele de creștere, începând cu vârsta de 5-6 ani și culminând cu adolescența, perioadă în care organismul și ochii, implicit, au perioade când se dezvoltă brusc, într-o perioadă scurtă de timp.

Uneori, deși pacientul a fost examinat anterior acum 1 an, maxim 1.5 ani, constatăm că dioptria măsurată acum este de -2.00, am avut chiar și -3.00 prima pereche de ochelari. Modificările sunt lente, copilul nu își dă seama că se schimbă ceva în vederea lui, de cele mai multe ori părinții îl ceartă la consult pe motiv că nu a semnalat nimic. Nu a făcut asta pentru că nu și-a dat seama. Cum le zic eu părinților: nu te culci bine și te trezești chior, lucrurile acestea iau luni/ani de zile ca să se instaleze.

Însă adesea există indicii – copilul cere să fie mutat mai în față la școală, se apropie de TV, nu mai rămâne în canapea/fotoliu, pe stradă mijește ochii și se plânge că nu vede bine seara (de multe ori acest semn e pus pe seama oboselii, însă mai bine verificați la un consult oftalmologic).

Ce tip de ochelari/lentile le recomanzi copiilor cu miopie?

Din fericire, în ziua de astăzi avem multiple variante să încetinim progresia miopiei, odată instalată. Avem ca opțiune, într-o prima fază, ochelari cu lentile speciale, având ca design un tratament pentru stoparea miopiei. Cea mai bună opțiune în această zi o reprezintă lentilele Stellest de la Essilor, acestea având cele mai bune rezultate în studii pe termen lung, aducând stoparea evoluției bolii la 2 din 3 copii, unul din trei având în continuare o evoluție, însă mai lentă decât dacă nu ar fi purtat aceste lentile speciale.

Copiilor care nu pot purta sau nu doresc să folosească ochelari le recomandăm lentile de contact de noapte (ortokeratologie), metodă având aproape 20 de ani vechime în lume, cu rezultate foarte bune. Copilul doarme noaptea cu lentilele pe ochi, a doua zi le dă jos și vede bine toată ziua fără ochelari, până seara, când procesul se reia. Trebuie menționat şi că această variantă implică mult mai multe controale periodice, fiind vorba despre lentile care remodelează suprafața ochiului.

Putem vorbi de anumite interdicţii pentru copiii cu miopie? Ce anume trebuie să respectăm astfel încât să nu se agraveze lucrurile?

Da. Odată instalată miopia, pentru a nu se agrava și mai tare, este bine să se reducă expunerea la ecrane mici (telefon, tabletă) și să se ia măsuri de corecție care să ajute la stoparea progresiei (ochelari sau lentile speciale). Desigur că nu strică să respecte în totalitate sfaturile prezentate în zona de prevenție.

Să fim sinceri: mulţi dintre părinţi se tem de costurile pe care le implică aceste metode de tratament. Cât costă fiecare în parte şi care sunt avantajele şi dezavantajele lor?

Dacă vorbim de ochelari, lentilele Essilor Stellest, de care am pomenit mai devreme, sunt în jur de 1500 RON perechea, cost la care se adaugă costul ramei și al montajului lor. Dar, un lucru demn de menționat, am avut mulți copii la care nu a fost necesară schimbarea lentilelor nici la 1.5 ani distanţă (a treia vizită de la prescrierea lor) pentru că dioptriile au stagnat. Dacă facem calculul la cât costă ochelarii clasici pentru miopie şi cât de des trebuie schimbate lentilele, din cauza creşterii constante a dioptriilor, ajungem cam la aceleaşi costuri, dar cu “preţ” mai mare în ceea ce priveşte evoluţia dioptriei.

În ceea ce privește ortokeratologia, lentilele de noapte costă 3500 RON pentru un an, cost la care se adaugă soluțiile de întreținere (aproximativ 1500 RON) și consulturile periodice, deci, da, sunt mai costisitoare. Aduc însă un beneficiu major prin renunțarea la ochelari pe parcursul zilei, ceea ce, pentru un sportiv de performanță poate însemna un antrenament mai bun și rezultate excepționale în domeniul în care activează.

Ce facem cu copiii care refuză să poarte ochelari? Cum abordăm problema astfel încât să înţeleagă că au nevoie de ei?

În cazul miopiei nu prea ne întâlnim cu refuzul purtării ochelarilor, deoarece beneficiul este instant – copilul pune ochelarii la ochi și vede mult mai bine, astfel că ajunge să fie dependent de ei în scurt timp. De altfel, lentillele Essilor Stellest sunt lentile de tratament, destinate a fi purtate minim 12 ore pe zi pentru a-și face efectul. Lentilele sunt organizate cu zona centrală cu dioptria de care are nevoie copilul, iar în jurul acelei zone sunt peste 1000 de mini-lentile cu altă dioptrie, dispuse concentric, astfel încât vederea de aproape să se facă fără efort și imaginea formată pe retină să nu ducă la accelerarea progresiei miopiei, cum se întâmplă la lentilele obișnuite, care au o singură dioptrie pe toată suprafață lor.

Timpul de adaptare cu aceste lentile este minim, de cel mult câteva zile, de cele mai multe ori copiii sub 10 ani nesesizând nicio diferență față de o lentilă obișnuită.

Pe dr. Roxana Cozubaş o găsiţi aici: Dr. ROXANA COZUBAŞ ✭ Doctor Oftalmolog in Bucuresti Programari ✭ Ocuvista, iar pentru mine e o mare uşurare că pot merge şi eu la controale în acelaşi timp cu pitica. Cum era de aşteptat – de, vârsta nu iartă pe nimeni , la ultimul control am primit şi eu recomandare pentru ochelari – în cazul meu, pentru apropiere. O ocazie bună să nu facem tragedie din nimic, ci să ne distrăm alegând rame potrivite.

The post Miopia la copii. Cum o depistăm şi ce avem de făcut astfel încât să nu scape de sub control appeared first on Bianca Moruș.

Sunt Bianca şi de aproape 10 ani am ales nisipurile mişcătoare în faţa asfaltului solid, lipsit de satisfacţii. Am renunţat la un job sigur, unde avansasem rapid şi lucram cu o echipă bine sudată ca să mă arunc cu capul înainte în lumea plină de necunoscute şi riscuri ale muncii pe cont propriu.

Nu căutam succesul, ci liniştea şi bucuria de a face lucrurile bine, dar în stilul meu. Nu căutam bogăţia, ci libertatea de a munci de oriunde voiam eu, cu oamenii cu care rezonam şi cărora ştiam că le pot fi de ajutor în mod real. Nu căutam să mă trezesc la prânz, să lucrez 2-3 ore pe zi şi apoi să zac pe marginea mării, cu o cafea rece lângă, deşi recunosc că sună tentant şi varianta asta câteodată.

Căutam, în schimb, ca mamă cu copil mic acasă, să petrec weekend-urile şi sărbătorile cu el, să pot să-i fiu alături la evenimentele importante, să-l pot duce la activităţi care să-l ajute să se dezvolte şi să se cunoască fără să mă gândesc că nu pot să plec de la birou, că trebuie să aleg între a lucra de Crăciun sau de Revelion sau 1 weekend o dată la 2 săptămâni.

Tot ce aveam nevoie, în noua postură, era un laptop cu baterie bună şi un colţ unde să mă pot aşeza ca să lucrez nestingherită. Iar în timpul ăsta copilul meu a avut ocazia să testeze o mulţime de lucruri, să afle ce îi place şi ce nu, la ce e bun şi la ce nu e bun, să se îndrăgostească iremediabil de sport, să devină campion naţional la unul dintre sporturile testate de-a lungul anilor, să înveţe limbi străine, să cunoască oraşul în care trăieşte, ţara şi alte câteva bucăţi din lumea asta mare. Şi-a stimulat curiozitatea nativă, ştie să spună fără să clipească ce vrea, ce nu vrea şi, mai ales, de ce şi, mai presus de orice, i-au cresct aripi cu care învaţă să zboare cu încredere şi siguranţă spre viitor.

A fost uşor? Nu este nici acum. Dar nici înainte nu era uşor. Mereu sunt lucruri care ne încurcă, care ne supără, care ne fac să fim nemulţumiţi, de noi sau de cei din jur. Important e, ca la finalul zilei, când tragem linia rezultatul să dea pe plus.

La mine plusul e adus de bucuria de a da o tură de parc, de a râde în hohote cu copilul în timp ce ne pregătim cina, de a vedea lumina zilei la ore în care în alte timpuri nici nu mă gândeam că aş putea să îmi iau 2 ore libere ca să merg la un control medical.

Spuneam la început că la un moment dat mi-am dat seama că vreau să încerc tot felul de lucruri, să testez ce pot face astfel încât să cresc, atât din punct de vedere profesional, dar mai ales din punct de vedere personal.

De când mi-am dat demisia fac comunicare pentru clienţi din domenii în care am considerat că vreau să las o amprentă, iar unul dintre lucrurile care m-au ghidat în tot acest timp a fost să nu vând „gogoşi” doar ca să îmi cresc veniturile. Nu am băgat nimănui cu forţa pe gât servicii despre care credeam că nu îi sunt de ajutor şi nici nu am promis lucruri despre care nu credeam că sunt realizabile. Mi-am ales mereu clienţi din domenii care cred eu că fac diferenţa pe termen lung, educaţia, sănătatea şi ONG-urile fiind majoritare în lista mea de favoriţi. De ce? Pentru că mi-am dorit să fiu de folos, nu doar să o duc eu bine. Am refuzat să lucrez cu clienţi cu bugete impresionante pentru că afacerile lor nu rezonau cu principiile mele.

În paralel am încercat să deschid diverse business-uri, unele pierind încă din faza de gând, altele, după ce am investit în ele şi banii pe care nu îi aveam. Au fost mulţi ani în care am căutat, am testat, am pierdut – bani, timp, energie şi chiar oameni. Singurul regret pe care l-aş fi putut avea însă ar fi fost dacă nu învăţam ce era de învăţat din fiecare lucru în parte.

Am continuat întrebările şi căutările şi aşa am intrat într-un proces de terapie care mi-a adus nu doar răspunsuri, ci şi aşezare în propriul suflet. Am început să citesc tot mai mult, iar când am realizat că biblioteca mea geme de cărţi de psihologie şi dezvoltare personală şi eu tot vreau să aflu mai multe şi mai multe mi-am luat inima-n dinţi şi am dat examen la Facultatea de Psihologie. A fost una dintre cele mai bune decizii din ultimii ani, chiar dacă a fost stropită din plin cu teama de eşec, cu multă neîncredere în capacitatea mea de a mai putea învăţa la un nivel ridicat şi cu disperarea că şi aşa nu îmi ajunge timpul pentru cele de zi cu zi. Şi iată-mă acum, la finalul celui de-al doilea an, cu note mai mari decât atunci când aveam 18 ani şi mult mai mult timp la dispoziţie şi cu schiţa lucrării de licenţă deja făcută (a zis cineva ceva de freak control? ).

Îmi aduc aminte că la primul curs profesorul nostru ne-a invitat pe toţi cei prezenţi să ne prezentăm, să spunem de ce am ales să urmăm această facultate şi ce vrem să facem mai departe. Eu am spus aşa: „Am făcut psihoterapie şi mi-a fost de mare ajutor. Vreau să fac facultatea, masterul şi formarea şi când simt că sunt suficient de pregătită, să practic ca psihoterapeut, ca să dau, la rândul meu, mai departe din binele pe care l-am primit şi l-am simţit.”

Până la a deveni psihoterapeut mai am de muncă, însă bine tot pot să fac şi să aduc prin fiecare lucru şi fiecare acţiune pe care o întreprind. Fac fundraising pentru cauzele dragi mie, îmi fac treaba cu seriozitate şi pasiune şi, de ceva vreme, ajut oamenii să îşi identifice propriile soluţii pentru diverse probleme care îi macină, de la procrastinare la mâncat compulsiv, de la renunţat la fumat la lipsă de planificare, de la lipsa de viziune la stabilirea de obiective şi atingerea lor. Mi-am luat acreditarea în consiliere pentru dezvoltare personală şi lucrez one-to-one cu oameni care îşi doresc să depăşească anumite blocaje.

Dacă ai şi tu o provocare la care nu găseşti soluţia şi dacă eşti pregătit să lucrezi cu tine ca să o rezolvi, dă-mi de veste şi voi fi alături de tine pe acest drum. Putem lucra online, astfel încât să nu simţi încă o presiune în plus în traficul superaglomerat al Bucureştiului sau a distanţei, în cazul în care locuieşti în ţară sau în străinătate.

The post Despre puterea de a schimba direcţia şi a-ţi căuta drumul appeared first on Bianca Moruș.