Acum câteva zile, un băieţel cam de aceeaşi vârstă îşi ruga mama insistent să nu îl oblige să ducă mărţişoare la şcoală, că el nu vrea să le dea celor 2-3 fete pe care nu le place.

Acum câteva săptămâni, pe grupul paralel de Whatsapp (părinţii înţeleg exact despre ce e vorba) s-a încercat strângerea a câtorva mii de lei – da, mii – pentru a lua cadouri semnificative fiecărei profesoare de la clasa copiilor, vreo 12, în total.

Totul, în numele Mărţişorului şi a Zilei Femeii, a unor simboluri demult apuse şi a unor obligaţii care nu există. Sunt aproape convinsă că dacă îi întrebi pe cei care cumpără mărţişoare cu plasa despre semnificaţia lor, despre legendele care le înconjoară şi motivele pentru care se ofereau/purtau, majoritatea nu are habar nimic din toate acestea. Ştie, în schimb, că băieţii/bărbaţii TREBUIE să ofere TUTUROR fetelor/femeilor din vieţile lor, indiferent că le place sau nu, că îşi doresc sau nu, că au sau nu bani pentru aceste lucruri. Ştie, de asemenea, că fetele/femeile TREBUIE să primească aceste atenţii din partea tuturor domnilor cu care se intersectează în aceste zile, pentru că pare deja un drept, nicidecum o plăcere şi o bucurie. Ştie că aşa se cuvine, fără să mai conteze nimic din gestul în sine, din dorinţa de a vrea să transmiţi un mesaj de bine sau de a aduce un zâmbet pe faţa cuiva.

Câte dintre mărţişoarele la pungă ajung la gunoi în fiecare an? Câtă risipă şi câţi bani aruncaţi pe apa Sâmbetei sunt în fiecare an în numele acestei obligaţii? Asta ca să nu mai pomenesc de doamnele şi domnişoarele care au impresia că mărţişoarele nu se mai numără, ci li se măsoară valoarea – în numărul caratelor, al gramelor sau, de ce nu, al cailor putere.

Ceea ce ar trebui să fie un gest de apreciere s-a transformat într-o tranzacție socială rigidă, în care copiii învață de mici că valoarea unui gest nu stă în intenție, ci în obligație. Băieții sunt învățați că trebuie să ofere, iar fetele că trebuie să primească, fără ca vreunul dintre ei să mai reflecteze la semnificația gestului.

Nu mă miră că mulți dintre noi cresc cu ideea că trebuie să bifeze cadouri scumpe de Crăciun, că zilele de naștere sunt un concurs de generozitate afișată, că orice interacțiune are un preț – fie el în flori, bijuterii sau mese scumpe. Nu mă miră nici că, la maturitate, ne simțim uneori obligați să facem gesturi fără suflet doar pentru că „așa se face”.

Ce ar fi dacă i-am învăța pe copii că un mărțișor oferit din suflet valorează mai mult decât o pungă întreagă? Că a dărui nu înseamnă o datorie impusă de societate, ci un act de generozitate autentică. Că poți alege să nu oferi nimic dacă acel gest nu te reprezintă și că a primi nu înseamnă că ți se cuvine.

Poate că e timpul să regândim simbolurile pe care le păstrăm și să le readucem la esența lor. Poate că e timpul să ne eliberăm copiii de aceste obligații absurde și să îi învățăm că, mai presus de orice, contează intenția, bucuria și libertatea de a alege.

The post Daţi cu pietre! Sau cu mărţişoare! Mărţişoarele, între obligaţie şi aşteptări nerealiste appeared first on Bianca Moruș.

Au venit revoluţia şi adolescenţa, a venit viaţa cu toate ale ei, unele mai bune, unele mai puţin bune şi iată-mă ajunsă la aproape 43 de ani, cu suflet de 20, studentă deja în anul 2 la o facultate pe care mi-am dorit mult să o urmez, dar a cărei admitere am amânat-o câţiva ani din motive de: „când o să ai vreme de aşa ceva”, „nu mai ai tu putere să înveţi la vârsta asta”, „eşti prea trecută pentru o nouă carieră.” Toate astea mi le spuneam singură în timp ce jonglam cu o mulţime de to-do-uri în fiecare zi, cu nişte evenimente personale extrem de greu de dus, cu frica de a pierde contracte din motive independente de mine (viaţa de freelancer) şi cu disperarea de a-i oferi copilului cât mai multe lucruri, în special timpul şi atenţia mea.

Acum, trecută deja de jumătatea acestei noi facultăţi, îmi dau seama, din nou, că multe dintre fricile pe care le trăim sunt produsul propriei minţi şi că atâta vreme cât există dorinţă şi determinare, există şi soluţii. Şi mai ajută ceva: sprijinul celor din jur, indiferent că e o vorbă bună, o mâncare caldă, o idee proaspătă sau un râs bun la o cafea sau un pahar cu vin.

Am învăţat cu greu să accept să primesc ceva din partea altcuiva, inclusiv aprecieri, complimente sau un simplu „Mulţumesc!” Mi-a fost mult mai uşor să ofer eu celor din jur. Acum pot să spun că am ajuns la un echilibru între cele 2 şi asta nu face decât ca orice gest pe care îl fac în sprijinul altcuiva, că vorbim de voluntariat sau că ascult pe cineva care are nevoie să fie văzut şi auzit, să mă umple şi mai mult de bine şi energie.

Şi pentru că de obicei îmi ofer ajutorul oamenilor pe care îi cunosc în mod direct am decis ca anul acesta să fac puţin mai mult. Ultimele săptămâni au scos la suprafaţă o mulţime de mărturisiri impresionante despre abuzurile suferite de femei de-a lungul vieţii. Asta m-a făcut să mă gândesc mai mult decât de obicei nu doar la acestea, ci la toate eforturile colosale pe care le fac femeile pentru a putea performa într-o societate care cere enorm şi oferă destul de puţin. Şcoala, munca, copiii, casa sunt doar câteva dintre lucrurile de care trebuie să ne ocupăm şi preocupăm în fiecare zi, iar de multe ori suntem mult prea epuizate, prea pline de frici şi de griji ca să mai vedem soluţii care, în alte condiţii, ne-ar fi la îndemână. Pentru că soluţiile potrivite sunt mereu în noi, trebuie doar să curăţăm un pic drumul către ele.

Aşa că la început de Luna Femeii, luna în care onorăm lupta împotriva discriminării şi violenţei, în care ne reamintim de eforturile făcute în ultimul secol pentru a avea drept la educaţie, la vot, la proprietate sau la contracepţie, luna în care sărbătorim eforturile femeilor din întreaga lume, din toate domeniile vieţii, îmi doresc să fiu, la rândul meu, sprijin pentru 5 femei care simt că au nevoie de un pic de ghidaj într-un domeniu din propriile vieţi.

Ofer câte o oră de consiliere pentru dezvoltare personală pentru 5 femei care vor să se cunoască mai bine, să-şi modifice anumite comportamente, să-şi găsească cele mai potrivite şi sănătoase metode pentru a-şi atinge scopurile. Cele 5 nume vor fi alese cu ajutorul platformei tragerilasorti.ro, iar pentru a intra în tragerea la sorţi este nevoie să laşi un comentariu la postarea de pe platforma pe care ai găsit acest articol (Facebook, Instagram sau LinkedIn) sau chiar aici, pe blog. Poţi doar să spui că vrei să te înscrii pentru şedinţa gratuită de consiliere, dar mi-ar plăcea şi mai tare să îmi povesteşti ori ce ai vrea să lucrezi în această şedinţă sau, şi mai bine, un moment din viaţa ta în care ai primit un ajutor/sprijin care ţi-a mers la suflet. În felul acesta ne încărcăm cu toţii cu mai multe momente de bine şi frumos.

Înscrierile se fac până pe 7 martie, ora 23.59, iar extragerea şi anunţul celor 5 nume alese le voi face pe 8 martie, printr-un update la acest articol, precum şi pe paginile de Social Media unde se desfăşoară campania.

Mai multe despre mine şi despre ce presupune o şedinţă de consiliere personală găseşti aici. Dacă crezi că ţi-ar fi de folos o astfel de şedinţă, te aştept să te înscrii în campanie.

Update: în urma înscrierilor 3 doamne vor beneficia de câte o şedinţă de consiliere – Mădălina Dincă, Elena Mocanu şi Crina Nanu. Vă mulţumesc pentru încredere!

The post 5 ore din viaţa mea pentru 5 femei appeared first on Bianca Moruș.

Vorbeşte prea urât fata asta, apare goală, denigrează bărbaţii, vorbeşte prea urât. Pare că mă repet? Deloc întâmplător. Nu o dată am auzit că o doamnă sau domnişoară trebuie să fie delicată, educată, deloc agresivă şi să nu înjure niciodată.

Crezi că atunci când ţi se pune cuţitul la gât în lift şi ţi se şopteşte în ureche în timp ce ţi se trage de haine: „Dacă scoţi vreun cuvânt mori pe loc.” agresorul va rezona cu rugăminţile tale fierbinţi de a fi lăsată în pace?

Crezi că atunci când surprinzi un hoţ cu mâna în geanta ta va zâmbi ruşinat când îi atragi atenţia că te fură?

Crezi că atunci când un profesor îţi face avansuri repetate şi tu îl refuzi tot de atâtea ori îţi va spune: „Iartă-mă! Am greşit.”?

Sau un bărbat cu care ai ieşit o singură dată, la o cafea, care te sună şi îţi trimite mesaje în mod repetat, de pe alte şi alte numere neblocate încă de tine, crezi că se va opri cu vorba bună?

Un şef care te îndeamnă să fii mai drăguţă cu el sau cu alţii, ca să creşti în carieră va fi impresionat de rugăminţile tale de a fi lăsată în pace?

Sunt doar câteva dintre exemplele trăite de femei pe care le cunosc. Am prietene care au fost abuzate fie pentru că nu au avut putere să-i facă faţă agresorului, fie pentru că au îngheţat de spaimă. Am prietene care au scăpat din situaţii limită pentru că nu s-au pierdut cu firea şi s-au luptat până la sânge, la propriu, cu cei care credeau că e dreptul lor să se folosească de femei ca de nişte obiecte fără suflet, creier sau voinţă.

Femeile învaţă încă de când sunt copii că trebuie să se ferească, să fie cu ochii în patru, să-şi asigure integritatea pentru că oricând, oriunde poate apărea un individ care consideră că are drepturi asupra lor. De la oglinzi pe sub fuste şi pipăieli pe holurile şcolilor la cuvinte porcoase sau palme pe fund în timp ce mergi pe stradă, de la agresiuni verbale sau fizice la cele sexuale, fetele cresc cu teama că sunt expuse indiferent de mediul în care ajung.

Ne deranjează că înjură Erika? Oare de ce ne deranjează mai mult decât abuzurile în sine?

Câte femei merg cu cheile între degete, de la maşină până în casă, de teamă să nu apară din beznă vreun agresor?

Câte femei trimit live location unei prietene atunci când merg la o primă întâlnire?

Câte femei au strâns din dinţi oripilate când li s-au adresat cuvinte „de apreciere”, cu conotaţie sexuală, când au trecut pe lângă un grup de bărbaţi?

Câte femei s-au prefăcut că vorbesc la telefon ori de câte ori treceau prin zone întunecate sau pe lângă mai mulţi indivizi adunaţi la colţul blocului?

Câtor femei li s-a spus că sunt curve pentru că erau îmbrăcate într-un anumit fel, purtau o anumită nuanţă de ruj sau pur şi simplu au refuzat avansurile unui bărbat?

Câte femei nu au auzit de la alţii, în situaţia unui viol sau a unei agresiuni fizice că „şi-au meritat-o”, „şi-au cerut-o”, „voia, dar nu voia să recunoască”?

Câte femei nu au fost sfătuite să tacă şi să meargă mai departe, să uite sau să renunţe, că se bat cu morile de vânt?

Melodia asta nu e despre toţi bărbaţii, cum nici frica femeilor nu se manifestă în faţa oricărui bărbat. Melodia asta este despre o frică care mocneşte într-o mulţime de femei, dar pe care puţine o verbalizează. Şi de ce nu o verbalizează? Pentru că atunci când au încercat să vorbească despre ceea ce simt şi trăiesc li s-a spus că sunt isterice, prea fricoase, prea sensibile, exagerate, le place să se victimizeze etc. Pentru că atunci când au avut de suferit au fost puse la zid de parcă ar fi vina lor că sunt abuzate.

Şi da, abuz înseamnă şi o palmă peste fund, şi o invitaţie la mare din partea unui profesor sau şef, şi telefoane peste telefoane date unui om cu care te-ai văzut o dată în viaţă. Abuzul ia o mulţime de forme, iar atâta timp cât băgăm capul în nisip lucrurile nu se vor ameliora.

Mie nu mi-e teamă de cuvinte care încep cu „p” sau cu „f”. Mie mi-e teamă de agresorii mascaţi sub feţe de oameni civilizaţi şi aparent educaţi. De ei e cel mai greu să te fereşti.

The post De ce vorbeşti aşa urât, femeie? appeared first on Bianca Moruș.

Pe cât de mult îmi place să ofer daruri pe atât de mult îmi displace să alerg prin magazine. Cumpăr online de pe vremea când oamenii se temeau să nu fie ţepuiţi în felul ăsta, iar faptul că acum e aproape imposibil să nu găseşti pe net ceea ce ai nevoie e un super cadou pentru mine, de care profit la maximum.

Dar… şi există un mare dar şi o mare excepţie… ador să merg la târguri. Şi nu orice fel de târguri, ci acelea la care bucuria nu stă doar în ce am în sacoşe când plec de acolo, ci mai ales în întâlnirea cu oamenii care le frecventează şi efectul pe care îl produc cumpărăturile mele. De ce vorbesc de efect? Pentru că târgurile astea de care pomenesc au acelaşi liant: oamenii buni care fac lucruri şi mai bune.

Duminica aceasta, de exemplu, are loc Târgul caritabil de iarnă „Dăruim şi Ajungem MARI”, târg la care ar fi trebuit să participăm şi eu cu Didi – mai corect spus, Didi cu mine, că ea e talentata familiei – ca expozanţi, însă s-a întâmplat viaţa cu ale ei neprevăzute şi ne-a dat planurile peste cap. Între 10 dimineaţa şi 7 seara găsiţi la Centrul de Tineret FNT, în apropiere de Piaţa Romană, o mulţime de produse, toate handmade: haine, accesorii, bijuterii, cosmetice, bere artizanală, turtă dulce adevărată, de casă şi o mulţime de alte bunătăţi.

Ce este cu adevărat special la acest târg? Faptul că toate, absolut toate cadourile cu care veţi pleca de aici se transformă în excursii şi ieşiri pentru copiii din sistemul de protecţie cu care lucrează voluntarii Ajungem MARI. Banii vor fi folosiţi pentru ca aceştia să meargă la teatru, la muzee, în drumeţii sau tabere, toate menite să-i ajute să descopere o altă lume şi chiar noi pasiuni. Să vă mai spun cum sunt oamenii de aici? Toţi expozanţii fac asta în scop caritabil, deci vă puteţi imagina ce suflete calde vă vor aştepta acolo, pregătite nu doar să vă încânte cu produsele lor, ci şi să stea la poveşti cu bine şi iubire.

Tot weekendul acesta alţi prieteni buni organizează Târg de frumos la Carolia Social House. Şi când spun frumos chiar nu glumesc! Oana Botezatu de la Cup&Candle şi ai ei Super Friends – Ramona Barbu cu ale ei Cuvinte aurite, Alina Chiticaru – Fata cu prosecco, Bogdana Dobre cu ale ei bunătăţi de la Taste Learners, Antonia de la Aceeaşi Mărie, Iulia Lavu – Knots Designers, Anca de la Eltung Flores şi NOD Prăjitoria de cafea – şi-au unit din nou forţele şi pun în scenă 2 zile pline de căldură, gingăşie şi vorbe bune.

Nici aici nu mergi doar ca să cumperi şi să fugi. Mergi ca să simţi, să miroşi, să deguşti, să testezi. Mergi ca să simţi energiile unor oameni ale căror suflete vibrează şi împărtăşesc frumuseţe, blândeţe şi mult talent.

Mergi ca să cumperi lucruri de calitate şi ca să susţii antreprenori locali, care se luptă nu doar cu provocările de zi cu zi ale unui business mic, ci şi cu surprizele constante ale unui stat român care se pricepe de minune să pună beţe-n roate oamenilor muncitori şi cinstiţi.

Şi nu în ultimul rând: mergi dacă vrei să împarţi şi să primeşti energii bune. Să fie cu bine şi folos!

The post Târgurile de Crăciun care spun poveşti şi schimbă vieţi appeared first on Bianca Moruș.

• Nimic de anul ăsta?

Aşa şi eu, când mi-a sunat telefonul şi am fost întrebată dacă nu vreau să iau un Suzuki pentru un test drive. Prima mea întrebare a fost:

• Dar aveţi şi manuală, că eu sunt mai bătrână şi nu mă înţeleg cu automatele?

Norocul meu? Au găsit oamenii şi o manuală, pentru cei ca mine care încă au impresia că doar aşa controlează maşina. Mi-au dat chiar de ales dintre 3 modele şi, pentru că eu conduc de fel un „tractor” şi-mi place, am luat ce părea mai mare. Mai exact un S-Cross Hybrid Luxus, cu motor de 1,4 şi 48V. Ei, şi aici prima încurcătură, că maşina asta, prin comparaţie cu japoneza pe care o conduc eu, o bătrânică responsabilă şi extrem de încăpătoare, părea că aş putea să o împachetez şi să o bag în portbagajul meu. Ştiu, ştiu, sunt subiectivă, dar e greu să scoţi omul din obsesiile lui, iar eu de când mi-am luat permisul am visat la o maşină gen tanc.

Şocul nr. 2 – mă urc în maşină şi… bagă cheia unde nu-i. Eu, născută în Epoca de Piatră, ştiam de sistemele astea moderne, dar habar nu aveam cum să le folosesc. Noroc că modelul ăsta pare făcut special pentru unii ca mine şi trebuia doar să citesc instrucţiunile din bord. De altfel cam toate setările au fost extrem de intuitive, chiar şi pentru unii ca mine, pe care cu greu îi scoţi din ale lor.

Şocul nr. 3 – habitaclul, pe cât de strâmt mi l-am imaginat în momentul în care am văzut maşina din exterior, pe atât de strâmt era şi în realitate. Dacă şoferul şi pasagerul din dreapta au picioare mai lungi, pasagerii din spate nu vor fi cei mai fericiţi. Nici dacă ei înşişi sunt mai înalţi, pentru că vor resimţi plafonul cam prea aproape. Vizual însă lucrurile au fost compensate de plafonul panoramic de care eu m-am îndrăgostit pe loc. Uitatul la cer, frunze arămii şi stele a devenit activitatea mea preferată în zilele acelea.

Asta până când toamna s-a transformat în iarnă, iar sticla a fost acoperită de un strat serios de zăpadă. Mno, s-a dus şi cu romantismul de 4×4!

Acum, eu recunosc că am plecat din start de acasă cu idei preconcepute şi convinsă că nu are cum să mă convingă cineva/ceva că eu aş pofti vreodată la altceva decât la tractorul meu. De aici şi toată cârcoteala de mai devreme. De altfel, prietenii care ştiu cu ce-au de-a face mi-au semnalizat faptul că nu e OK să plec din start cu astfel de idei, dar eu sunt de multe ori ca BMW-ul: am semnal, dar nu-l folosesc.

Revenind, când am discutat de test drive îmi şi făcusem planul în cap: aleg singurul weekend în care nu am cursuri, arunc copilul în maşină şi fugim pe la Vama Buzăului, să facem nişte poze frumoase, cu culori senzaţionale, de toamnă. Am eu o sensibilitate pentru zona aceea şi felul în care îşi face de cap natura pe acolo. Când a venit weekendul însă… frig, vânt, prognoză de ploaie zdravănă. Nici nu începuse bine să plouă şi eu aveam deja toate corăbiile înecate. I-am comunicat copilului că eu nu mai am chef să plec nicăieri şi că o să plimbăm maşina pe ici, pe colo, prin Bucureşti. Mai aveam şi nişte teme de terminat, numai dispoziţie de condus pe zloată nu aveam.

Sâmbătă dimineaţă m-am trezit însă mult mai devreme decât îmi plănuisem, aşa că pe la 11 aveam temele terminate şi nicio dispoziţie de nimic. Şi ce faci când n-ai chef de nimic? Arunci o geantă mică în portbagaj şi pleci unde vezi cu ochii.

Am ajuns la Sinaia, ploaia se transformase într-o fulguială uşoară, am zis că e cazul să mai mergem, poate prindem şi nişte fulgi adevăraţi. La Buşteni i-am văzut, la Predeal era deja zăpada aşezată bine. Că m-am stresat e puţin spus! Mă gândeam că nu sunt cu maşina mea, că numai de belele n-am nevoie acum. Ce-o fi fost în capul meu să plec de acasă pe vremea asta cu o maşină pe care nu o cunosc!

Dar cum îmi place să-mi complic viaţa am zis să urc până la Trei Brazi, să vedem cum e pe acolo. În faţa mea un BMW derapa de mama focului. Eu făceam feţe-feţe şi mă întrebam ce-o fi în capul meu să insist să urc. Dar maşina cu care eram nu derapa deloc, zici că era pe drum drept şi asfalt curat, deja testasem pe drum toţi senzorii de toate naţiile şi toate dotările cu care eu, în mod normal nu am de-a face – de la avertizarea depăşirii benzii sau sistemul de menţinere pe bandă la avertizarea de unghi mort sau camera video 360 (btw, prezintă tot spaţiul din jurul maşinii absolut genial) – aşa că am zis să mai merg puţin, să văd cum se arată situaţia. Iar situaţia a arătat în aşa fel încât, înainte să-mi dau seama, eram deja la Trei Brazi şi ne bucuram de o zăpadă cum n-am văzut toată iarna trecută.

Am rămas peste noapte în zonă, că era păcat să nu profităm de toamna care nu mai era toamnă, ci iarnă-n toată regula, iar a doua zi am luat-o de la capăt cu plimbarea pe zăpadă. Cum stresul dispăruse, mă împrietenisem deja bine cu maşina, era păcat să nu mă bucur de tot ce oferea.

Una peste alta, când am predat maşina luni dimineaţa s-a arătat că previziunile prietenilor s-au adeverit. M-am bucurat că mi-am luat înapoi tractorul, dar am rămas cu o urmă de regret după toată tehnologia de care m-am bucurat în aceste zile şi de mirosul de maşină nouă.

La preţul pe care îl are modelul cu care m-am jucat, cred sincer că e o afacere mai mult decât corectă. Sigur, nu e la fel de mare cum sunt eu obişnuită – şi subliniez subiectivitatea acestui fapt – dar consumul, dotările tehnice, siguranţa cu care mergi cu ea pe orice tip de şosea (aici glumeam cu prietenii şi le spuneam că asta e maşină pe care o poţi conduce şi legat la ochi) sunt nişte atuuri pe care nu ştiu câte alte maşini le au la un preţ asemănător.

The post Ce face femeia când primeşte o maşină în test drive? Figuri, asta face! (P) appeared first on Bianca Moruș.

Faza 1. Aroganţa:

– De parcă nu ştiam deja asta.

Faza 2. Câştigul:

– Asta înseamnă că merit şi eu o recompensă, nu?

Sigur, noi două glumim mult pe teme extrem de sensibile, în general, pentru populaţie: şi despre inteligenţă şi despre frumuseţe şi despre felul în care abordăm diferite situaţii. Oscilăm între aroganţă şi autoironie cruntă, de nici cei mai aprigi duşmani n-ar putea să ne găsească „minusuri” mai bine decât noi. Avem amândouă sensibilităţi destule şi atunci încercăm să le tratăm tocmai, prin ironie şi autoironie, cele mai bune vaccinuri la acest capitol.

Îmi place să cred că îmi cunosc copilul bine spre foarte bine. Ştiu ce îi place şi ce nu-i place, ce-l ajută şi ce-l încurcă, ce-l umple de mândrie şi ce-l face să sufere groaznic. Ştiu şi că fie-mea e frumoasă de pică, şi că n-are rival când vine vorba de logoree şi negocieri verbale, că dacă îşi pune ceva în cap n-o opreşte nimic de la a duce acel ceva la bun sfârşit, că preferă oricând sportul şi activităţile în aer liber celor intelectuale. Ştiu şi că nu o fascinează materiile reale, nici limbile străine şi nici nu îi place să înveţe lucruri pe de rost. Are propria metodă de a acumula informaţii şi nu se dă niciodată în lături de la a găsi metoda mai rapidă şi mai simplă decât să piardă vremea cu una clasică, asta neînsemnând că metoda ei e neapărat mai bună sau că o duce la rezultatul dorit.

E un copil cu plusuri şi cu minusuri, ca oricare altul. La un moment dat însă, pentru că tot îmi spuneau oamenii cât de deşteaptă e Didi, am picat într-o extremă foarte proastă. Nedorind să mă îmbăt cu apă rece, cum e vorba la români, am început – în capul meu – să-i minimizez reuşitele şi calităţile. E flatant să-ţi fie lăudat copilul, iar ca să nu pic în capcana aroganţei am picat în opusul ei.

Ce înseamnă copil cu abilități înalte

Am încercat să-i ofer mereu Dianei acces la cât mai multe lucruri, ca să afle ce îi place şi să-i fie mai uşor când îşi aşterne drumul. Am încercat să-i lămuresc orice curiozitate tocmai ca să o încurajez să continue să întrebe şi să vrea să înveţe lucruri, din orice arie de interes avea ea în acel moment. Eram conştientă de ce poate şi ce nu poate sau poate mai greu, dar mi-am dat seama că nu mi-ar strica niciun ochi din exterior, care să analizeze lucrurile la rece şi specific, nu intuitiv, cum fac eu.

Aşa că am programat-o la o evaluare la Romanian Gifted School, o şcoală şi grădiniţă dedicată copiilor cu abilități înalte, unde curriculumul este adaptat nevoilor acestora şi etapelor lor de dezvoltare. Şi, da, la această şcoală nu mergi cu copilul de mână, plăteşti şi-l înscrii. Aici sunt acceptaţi doar copiii cu abilităţi înalte, iar programa este realizată astfel încât să-i ajute pe aceştia să le dezvolte, fără să ignore însă materiile şi informaţiile esenţiale. Există ore de scriere creativă, dezbateri, public speaking, etică, diplomaţie, implicare civică, antreprenoriat şi multe alte lucruri pe care, din păcate, nu le regăsim într-o şcoală de stat.

Ce presupun însă aceste abilități înalte?

Înainte de orice, trebuie să precizez că nu are legătură cu genialitatea. Copilul tău nu trebuie să fie genial ca să poată studia aici.

Iată doar câteva dintre semnele care ne dau de înţeles că avem de-a face cu un copil cu abilități înalte:

• citește și reține multe detalii;
  • își exprimă bine ideile;
  • are abilități analitice și de conceptualizare destul de devreme;
  • explorează o situație din mai multe puncte de vedere;
  • exprimă puncte de vedere ieșite din comun.
  • demonstrează abilități peste medie în artele vizuale;
  • prezintă talent în teatru, muzică, dramă, dans;
  • are capacitatea de a improviza.

Cel mai utilizat test pentru descoperirea abilităţilor cognitive ale copiilor, mai ales în descoperirea copiilor cu abilități înalte, este testul internaţional WISC IV – Wechsler Intelligence Scale for Children.

Este testul pe care l-a dat şi Diana şi cred că e o soluţie bună ca să înţelegi care sunt plusurile şi minusurile copilului tău. Departe de aceste abilități înalte – nu avem toţi parte de ele şi nu e nimic rău în asta, dar dacă le avem, nu strică să ştim ce să facem cu ele astfel încât să nu le lăsăm să se irosească – testul scoate la iveală aspecte multiple legate de dezvoltarea cognitivă a copilului, astfel încât să îl poţi ajuta aşa cum are el nevoie.

Se poate face copiilor între 6 ani şi 16 ani și 11 luni şi reflectă performanțele copiilor în domenii specifice funcționării cognitive, identificând scoruri ale coeficientului de inteligență total (CIT) între 40 și 190.

Un IQ sau un CIT egal sau mai mare de 130 este un indicator de supradotare.
Testul se face doar individual, în prezenţa unui psiholog autorizat şi durează între una şi 2 ore. Eu am profitat de pauză ca să beau o cafea lungă şi liniştită, la o cafenea drăguţă din apropierea şcolii.

Testul măsoară:

– înţelegerea verbală;
– raţionamentul perceptiv;
– memoria de lucru;
– viteza de procesare.

Media acestora dă valoarea CIT-ului, dar mult mai interesante sunt scorurile obţinute la categoriile menţionate mai sus, şi ele defalcate pe mai multe paliere. Acestea îţi arată, foarte clar, la ce excelează copilul tău sau unde are de lucrat ca să fie mai bun. Tot ele îţi indică zonele în care se simte confortabil, lucrează cu uşurinţă şi, în acest fel, afli cum să îl ghidezi ca să profite la maximum de acele calităţi.

Nu, nu e nicio problemă dacă nu ai un copil supradotat. Cei mai mulţi nu sunt. Dar cred că e super fain să ştii cum să îl îndrumi sau la ce să îl expui ca să îl ajuţi să crească în zonele în care e el mai bun.

Un astfel de test îţi poate scoate la iveală însă şi anumite probleme pe care poate nu le-ai detectat încă – precum dislexia sau discalculia – şi atunci iar e important pentru că poţi lua măsuri din timp.

Şi cred că mai e ceva extrem de important: să nu pleci către testare cu aşteptări prea mari. Dacă tu speri, de fapt, să dovedeşti că ai un copil supradotat şi se dovedeşte că este un copil firesc, s-ar putea să te trezeşti cu o dezamăgire pe care să n-o poţi masca în faţa lui. Iar copilul nu are nicio vină că nu-ţi împlineşte ţie aşteptările. Copilul tău este la fel de mişto indiferent de rezultat.

Citește și: Dragă Minister al Educaţiei, dacă până acum şcoala i-a pregătit pentru note de 5-6, ce urmează pentru copiii noştri? – Bianca Moruș (biancamorus.ro)

The post Ce înseamnă un copil cu abilități înalte și cum îl poți ajuta să profite de ele appeared first on Bianca Moruș.

– nu ai toalete şi duş;

– nu ai siguranţă – şi aici bag în aceeaşi oală toate sălbăticiunile, animale şi unii oameni, chiar dacă te vizitează cu interese diferite;

– rişti să tremuri non stop de frig;

– îmi place ploaia, dar când am unde să mă usuc şi să mă încălzesc;

– trebuie să mă ocup de gătit şi, cu riscul de a părea snoabă, mi-a trecut vremea când îmi petreceam concediile la cratiţă;

– mi-e teamă şi scârbă de vietăţile care îţi intră în cort mai lejer decât apeşi tu pe tubul de Autan;

– la prima şi ultima vacanţă cu cortul am făcut enterocolită de la apa de izvor, dar până m-am dumirit ce a fost, eram convinsă că o să mor otrăvită din cauza tocăniţei cu ciuperci culese din pădure.

Bine, puteam să mai lungesc lista, dar nu văd de ce v-aş plictisi cu prostiile astea.

O nouă tentativă eşuată de mers la cort

Ei, în ciuda celor de mai sus, de câţiva ani mă tot zgândăre ideea că n-ar fi rău să încerc totuşi viaţa la cort şi să-i arăt şi copilului frumuseţea vieţii în mijlocul naturii. Am avut chiar şi o tentativă naivă şi am plecat acum 2 ani cu cortul, la Vadu. Un cort împrumutat, despre ale cărui „calităţi” nu ştiam nimic. După ceva vreme şi un noian de înjurături, cortul a fost ridicat. Am băgat în el chiar şi saltelele – moment în care am realizat că am uitat pompa acasă – apoi păturile, pernele, hainele. Şi când în sfârşit îi arătam fiică-mii apusul şi începeam să-i explic ce şmecherie am făcut noi că am decis să facem asta… a început ploaia. Scurtă, de vară, torenţială. Atunci am aflat care erau „calităţile” cortului: în 5 minute tot, dar tot ce era în el era fleaşcă. Nu umed, nu ud, fleaşcă. Şi uite-mă cum, atacată fără milă de tăuni – ştiţi că adoră pielea umedă, da? – alergam ca nebuna să arunc în maşină toate lucrurile îmbibate de apă şi îmbălsămate în nisip şi să plec înspre o cazare care să aibă uşă, geamuri şi acoperiş.

Eram convinsă că ăsta a fost sfârşitul ideilor mele despre vacanţe în braţe la mama natură, mai ales că n-am prin preajmă prieteni mai pricepuţi şi cu experienţă în domeniu, care să mă îndrume astfel încât să ajung să dorm şi eu o noapte, la cort.

Auzisem, între timp, şi de conceptul de glamping, mi se părea wow, dar nici în el nu credeam până la capăt. Sigur, nu mă mai chinuiam eu cu cortul, sacii de dormit, saltelele, dar problema cu duşurile şi toaleta rămânea. Am oroare de astfel de locuri, pe care sunt nevoită să le împart cu alţi oameni.

Am cunoscut-o pe Alina, cea care a adus glampingul în România, am tras-o de limbă, m-a cucerit când mi-a povestit cum s-a dus ea pe munte cu Răzvan, cel ce avea să-i devină soţ şi partener de business, şi avea cu ea în rucsac demachiant, cremă şi alte prostioare de femei. Brusc, nu mai eram singura nebună, eram cel puţin 2.

De altfel, „nebunia” asta i-a şi adus ideea afacerii şi aşa a apărut Ursa Mică Glamping Resort, în urmă cu 5 ani. Povestea întreagă o găsiţi aici, povestea mea continuă. Alina m-a invitat în repetate rânduri să-i vizitez, eu am zis Da, dar n-am ajuns niciodată la ei. Nu eram convinsă că glamping-ul ăsta e şi pentru mine.

Experienţa Ursa Mică Glamping Resort

Până când într-o zi, cum stăteam eu la plajă, în concediu şi scroll-am fără interes pe Facebook, văd o postare de la ei, cu concert aniversar în vârf de munte. Am întrebat-o într-o doară pe Alina dacă mai au locuri libere – nu mai erau, deh – dar mi-a spus că poate monta un cort special pentru noi. Nu era pe platformă, fără sobă, dar echipat, în rest, la fel ca celelalte. Am zis repede Da, ca să nu apuc să mă răzgândesc şi 3 zile mai târziu lăsam marea pentru o privelişte spectaculoasă asupra Pietrei Craiului.

Copilul, care este la fel de „preţios” ca maică-sa, poate chiar mai preţios în unele cazuri, nici n-a apucat să respire prea bine aerul de acolo şi m-a întrebat de ce nu stăm o săptămână.

Nu-mi luasem laptopul cu mine, deci era exclus să prelungim sejurul, dar recunosc că şi mie mi s-a strâns inima de oftică.

Ni s-a făcut turul, ni s-au explicat regulile, ni s-a indicat masa la care vom cina şi am fost lăsaţi să ne bucurăm. Şi ce ne-am mai bucurat! Eu mi-am aşezat strategic un puf, mi-am aşezat nestrategic un Aperol pe care l-am vărsat în aproximativ 15 secunde – devine o tradiţie ca primul cocktail de pe unde ajung să-l vărs, că aşa am făcut şi la mare, cu câteva zile mai devreme – mi-am luat cartea în braţe şi am mai ridicat o vreme ochii din ea doar cât să mai privesc fascinată la peisaj şi să trag adânc aer în piept, că rar găseşti aer ca cel de acolo.

Copilul a dispărut, iar eu nici că m-am stresat pe tema asta. Avea câini de iubit, flori de cules, loc de joacă de explorat, copii de cunoscut.

Ce trebuie să ştiţi este că nu trebuie să vă stresaţi cu gătitul, dar nici nu puteţi comanda à la carte. Meniurile sunt stabilite de ei, se găteşte în fiecare zi, iar cele mai multe ingrediente sunt luate de la localnici. Puteţi anunţa dacă sunteţi vegetarieni şi se va adapta meniul pentru voi, dar restul mâncării e aceeaşi pentru toţi. Acum, eu n-am suferit deloc din cauza asta – doar cântarul a avut ceva de obiectat când am ajuns acasă. Aveau oamenii ăştia o slană… îmi lasă gura apă şi acum, brânză d-aia adevărată, roşii cu gust. Iar papanaşii… uf, când mă mai plâng că nu slăbesc să-mi amintiţi de asta… am mâncat şi porţia copilului.

După ce ne-am ghiftuit, a început şi concertul. Au făcut oamenii ăia de la Zaibăr un show de zile mari, dar şi publicul a fost pe măsură. S-a cântat, s-a dansat, s-a râs. Demult n-am mai găsit oameni atât de faini şi cu chef de viaţă la un loc.

Un stres, chiar 2 însă tot mai aveam. Primul – toaleta şi duşul. Incredibil de curate – am întrebat-o mai târziu pe Alina care e secretul şi mi-a spus că are nişte oameni fantastici care o ajută şi la acest capitol. Sunt ca nişte furnicuţe care merg constant să se asigure că totul este impecabil acolo. În timp ce eu mă scotoceam după şerveţele – căci îmi uitasem dischetele demachiante acasă – am descoperit că aveau şi aşa ceva pentru ameţite ca mine.

Mult după miezul nopţii, când am mers la culcare, am realizat că nu uitasem doar dischetele demachiante, ci şi colanţii şi bluza pentru somn. Şi ia uite-mă pe mine într-o dilemă: mă bag în pat cu hainele de pe mine şi risc să nu dorm toată noaptea, că nu suport să stau aşa sau mă bag sub pătură – mă scuzaţi – doar în chiloţi şi un tricou şi nu dorm din cauza a cât de frig mă gândeam că urmează să-mi fie. Am ales varianta 2, hotărâtă ca dacă nu-mi mai stăpânesc tremuratul să pun pantalonii la loc şi să îmbrac şi hanoracul. N-a fost cazul! Pilotele alea sunt ceva de vis: le pui pe tine şi e ca şi cum te-ai băga în sobă. Ba chiar mi-am scos şi tălpile la aerisit, ca să dorm liniştită, ca la mine acasă. Bine, am dormit mai bine de atât. A fost prima noapte din nu-mi aduc aminte câţi ani în care am pus capul jos şi n-am mai mişcat până când mi-a bătut soarele în tavan şi m-a chemat la joacă. Când i-am povestit Alinei de asta a început să râdă – mi-a zis că somnul adânc e un simptom pe care îl prezintă mulţi dintre cei care ajung aici. Eu sunt convinsă că la chestia asta contribuie nu doar confortul din cort, ci şi confortul psihic.

Lola şi Tarzan, cei 2 ciobăneşti mioritici luaţi încă de când le-a venit Alinei şi lui Răzvan ideea de glamping şi Gogu, un pitbull mascat în câine de casă – în fapt, un West Highland White Terrier – sunt foarte docili cu oamenii, dar nu lasă picior de sălbăticiune să se apropie de corturi. Aşa că nici măcar alerta de urs venită cu stil cu câteva ore înainte – imaginaţi-vă multe telefoane puse la încărcat, în preajma unui microfon deschis pentru probe care urlă aproape în acelaşi timp – nu m-a îngrijorat deloc.

Când am plecat de acolo îmi venea să plâng – de ciudă că nu am stat mai mult şi de nervi că puţine sunt locurile în care totul să fie atât de bine pus la punct, de nu găseşti şi tu ceva să cârcoteşti. Mi-a trecut repede starea asta pentru că eram prea încântată de tot: de loc, de oameni, de peisaje, ca să mă mai gândesc la lucruri care nu merg. Plus că mai ştiam ceva: când mă voi întoarce voi avea parte de aceleaşi lucruri frumoase, iar ăsta e un sentiment care îţi aşterne un zâmbet mare pe faţă şi te face să treci mai uşor peste lucrurile neplăcute de care te loveşti în viaţa de zi cu zi.

The post Cum am ajuns să stau la cort şi să-mi placă appeared first on Bianca Moruș.

• că n-am voie să ies vara din casă fără manichiură şi pedichiură făcute;
• nici bocancii nu sunt acceptabili pe vremea asta că leşină lumea când se uită la pozele tale;
• că trebuie să am, obligatoriu, beach body ca să mă pot prezenta la plajă;
• că dacă am, totuşi, beach body, nu e bine să-l expun în SM, că sunt femei care n-au şi suferă;
• şi dacă n-am beach body tot nu trebuie să mă expun, că-s dizgraţioasă şi dau un exemplu prost;
• nici dacă-s nevopsită nu e bine, că firele alea albe sunt nasol de expus în public – bărbaţii grizonanţi sunt sexy, femeile grizonante sunt neîngrijite;
• dacă pleci în vacanţă, iar nu e bine că le faci în ciudă ălora de nu sunt plecaţi;
• dacă nu pleci, de ce nu pleci, o să te îmbolnăveşti de la atâta muncă;
• dacă dai check-in la vreun club de fiţe eşti, clar, cu gloata plină de bani şi ifose;
• dacă pui poze de la Vadu e clar că n-ai bani şi te-ai dus la mare pe buget de avarie.

Sunt doar câteva exemple, că deşteptăciuni din astea sunt cu duiumul.

Ce voiam să zic! Pe mine m-au primit la plajă şi nevopsită, şi fără unghii date cu ojă, fără beach body şi fără machiaj, cu petele şi ridurile la vedere.

Toate criticile şi vorbele astea aruncate în neant nu sunt despre cei luaţi în vizor de gura lumii, ci despre cei care le varsă.

Am fost slabă spre schiloadă şi mă vedeam grasă. Trei sferturi din viaţă nici prin cap nu mi-a trecut că aş avea ochi frumoşi. Am avut o culoare de păr de vis pe care am ascuns-o sub zeci şi zeci de vopseluri şi culori. Îmi doream să fiu pe placul altora fără să înţeleg că trebuie să-mi fiu mie pe plac.

Asta sunt eu azi, la 40 şi-un strop de ani. Mai plinuţă decât mi-aş dori să fiu, cu celulită din plin, riduri – multe dintre ele venite din încrâncenarea cu care am trăit ani şi ani de zile, câteva fire de păr alb, cearcăne adânci, pete multe pe faţă şi-o carte cutremurătoare în faţă.

Nu-s nici divă, nici n-am şanse la premii notabile sau vreo realizare de pus la panou. Sunt eu, cu o viaţă banală, dar mai mulţumită de ea şi de mine decât am fost vreodată. Pentru că fericirea nu stă în ceea ce spun alţii despre mine, ci în ceea ce ştiu eu despre mine.

Citeşte şi: Educaţia copilului, între sfaturile străinilor şi presiunea de a le arăta altora că eşti stăpân pe situaţie – Bianca Moruș (biancamorus.ro)

The post Ce contează pentru tine: cum te vezi tu sau ce spun alţii? appeared first on Bianca Moruș.

Nici mie nu-mi sunt comode anumite subiecte. Nu mi-a picat deloc bine când același copil care trebuie să înțeleagă cum funcționează fiecare chestie din jurul lui mi-a zis că a înțeles cum stă treaba cu spermatozoizii, cum crește copilul, cum se hrănește, dar nu pricepe cum ajunge spermatozoidul la ovul. Nu vă mai amăgiți și nu mai priviți lucrurile prin filtrul vostru. Copiii sunt intuitivi și dornici să cunoască. Dacă nu află ce au nevoie de la voi, vor căuta în altă parte răspunsurile și s-ar putea să nu le obțină nici pe cele corecte, nici pe cele potrivite vârstei. Așa că cel mai bun lucru este să respiri adânc, să cauți explicația adecvată și să tratezi subiectul – orice subiect – ca pe ceva firesc, așa cum și este.

La ultimul control la ginecologie – am povestit aici despre el – evident că fiică-mea a vrut să știe ce e acela un ginecolog. Și i-am explicat. Tot pe înțelesul ei, nu m-am apucat să-i povestesc cine știe ce lucruri. I-am vorbit despre specializările medicilor, despre importanța controalelor și analizelor ca să avem grijă să nu ne ia vreo afecțiune prin surprindere. Lucruri simple, menite să faciliteze discuții ulterioare și nimic menit să o panicheze. Lipsa de informaţii este mereu mai mare generatoare de frică şi de cercetări nu neapărat deştepte decât cunoaşterea unor lucruri de bază.

De când am aflat că voi avea o fată unul dintre gânduri a fost legat de faptul că măcar ştiu ce să-i spun, la ce să fie atentă ca să nu ajungă să se confrunte cu problemele de sănătate de care am avut eu parte. Ştiu ce să îi povestesc ca să nu ajungă ca mine, la 27 de ani, să fie ameninţată cu intrarea la menopauză. Şi pentru că eu nu le ştiu pe toate, întreb şi eu oameni mai deştepţi şi mai şcoliţi, ca să îi dau informaţii pertinente. De această dată am stat de vorbă cu dr. Anca Ciobanu, medic specialist în obstetrică-ginecologie la Clinica Nativia.

Ce trebuie să-i explicăm unei fete înainte să-i vina prima menstruaţie?

Deşi menstruaţia este un proces normal în viaţa oricărei adolescente, încă este considerat un subiect tabu şi greu de abordat pentru unii părinţi. Discuţiile pot fi începute treptat în jurul vârstei de 9 ani sau mai devreme, în funcţie de dezvoltarea pubertară, fizică şi afectivă a fiecărei fete. De multe ori fetele dobândesc informaţii chiar mai devreme prin programele şcolare, din discuţiile cu profesorii sau discuţiile cu grupurile de prietene. Pentru că la început fetele se simt jenate, ruşinate, este important să alegem momentul optim. Subiectul poate fi abordat odată cu discuţiile despre conştientizarea transformărilor fizice, importanţa igienei personale, îngrijirea pielii. Părinţii trebuie să discute deschis, în mod natural, prin exemple personale despre etapele de maturizare fizică şi afectivă şi procesul de instalare a menstruaţiei, cantitatea de sânge pierdut, intervalul de apariţie, rolul absorbantului. Broşurile, imaginile, animaţiile, videourile educative pot fi folosite pentru a facilita abordarea unor subiecte într-un mod interesant şi interactiv.

Care este vârsta uzuală pentru prima menstruaţie şi când ar trebui să ne îngrijorăm?

Menarha sau prima menstruaţie debutează în medie la vârsta de 12-13 ani, dar debutul oricând între 10 şi 15 ani este considerat normal, iar în primii 2 ani menstruaţia este neregulată ca durată sau ca interval lunar. Situaţii patologice sunt considerate fie menstruaţia precoce, când apare înainte de vârsta de 9 ani, fie menstruaţia tardivă, când apare după vârsta de 16 ani. În aceste două cazuri se poate recomanda un consult de specialitate pentru identificarea precoce a unor posibile patologii.

Ce fel de absorbante ar trebui să folosească? Există unele contraindicate sau nepotrivite pentru o anumită vârstă?

Exista o multitudine de opţiuni când vine vorba de produse folosite pe durata menstruaţiei. Cel mai des folosite sunt absorbantele care se găsesc în diferite mărimi, în funcţie de capacitatea de absorbţie şi diferite materiale. Sunt preferate cele din bumbac şi fără parfum pentru a evita unele iritaţii sau reacţii alergice.

Tampoanele sunt aplicate intravaginal şi de cele mai multe ori sunt însoţite de un aplicator care facilitează utilizarea. Ca şi în cazul absorbantelor, şi acestea au diferite mărimi. Nu sunt contraindicate adolescentelor care nu şi-au început viaţa sexuală, dar multe adolescente le pot considera nepotrivite sau incomode şi se tem să le folosească. Aplicate corect tampoanele nu provoacă durere sau disconfort. Trebuie însă schimbate la 3-4 ore maximum, inclusiv pe timpul nopţii, pentru a evita o complicaţie rară, dar gravă numită sindromul de şoc toxic menstrual.

Cupele menstruale sunt o altă opţiune, mai puţin populară. Sunt fabricate din material flexibil, de regulă din silicon şi sunt destinate uzului intern. Au o capacitate de 3 ori mai mare decât a unui tampon şi se indica extragerea, golirea şi curăţarea dimineaţa şi seara sau în funcţie de fluxul menstrual. Pot fi reutilizate pe o perioadă de 5 ani.

Când ar trebui făcut vaccinul anti-Hpv şi, mai ales, de ce?

Infecţia cu HPV este cea mai frecventă şi mai răspândită infecţie virală a tractului genital. Aproape fiecare persoană activă sexual este infectată cel puţin o dată pe parcursul vieţii. Cele mai multe cazuri de cancer de col uterin sunt cauzate de anumite tipuri de HPV, numite tulpini cu risc înalt. Dintre acestea 15 tulpini sunt cunoscute, tipurile 16 și 18 fiind responsabile de aproximativ 70% dintre cancerele de col uterin la nivel internaţional. Cele mai frecvente tipuri la nivel mondial (16, 18, 31, 33, 35, 45, 52, 58) sunt responsabile pentru aproape 90% din cazurile de cancer de col uterin diagnosticate. Infecţia cu tulpinile HPV de risc înalt poate fi prevenită prin vaccinare anti-HPV. Vaccinul anti-HPV protejează în primul rând împotriva cancerului de col, dar şi împotriva altor tipuri de cancer genital şi anal, precum şi împotriva condiloamelor genitale – afecţiuni benigne cauzate de infecţia HPV.

Vaccinul anti-HPV este indicat preadolescenţilor înainte de începerea vieţii sexuale, de regulă fetelor cu vârsta cuprinsă între 11 şi 14 ani, când se administrează prima doză de vaccin. A doua doză se indică la 6-24 luni după prima administrare. Vaccinul se poate administra până la vârsta de 25 ani, având însă o eficienţă mult mai redusă, iar dacă vaccinarea s-a început la o vârstă mai mare de 15 ani se recomandă 3 doze de vaccin în loc de 2 pentru că răspunsul imunologic este mai diminuat. În România vaccinul anti-HPV este inclus în Programul Național de Vaccinare încă din 2013 şi poate fi administrat gratuit fetelor cu vârsta între 11 și 14 ani dacă părintele îl solicita în scris de la medicul de familie.

Ce trebuie să ştie adolescentele despre corpul lor astfel încât să realizeze dacă ceva nu funcţionează cum trebuie şi e nevoie să ceară un sfat?

În tranziţia către maturitate cunoaşterea corpului şi conştientizarea transformărilor fizice pubertare sunt esenţiale pentru adolescenţi. Odată cu pubertatea şi debutul menstruaţiei începe şi schimbarea fizică a organismului. Este perioada în care se dezvoltă sânii, apare pilozitatea axilară şi pubiană, de multe ori apar acneea şi creşterea în greutate. Durata ciclului menstrual se calculează de la prima zi a menstruației (prima zi de sângerare) până la prima zi a următoarei menstruaţii. Chiar dacă este diferit pentru fiecare femeie, în general ciclul menstrual are 28 de zile, iar menstruaţia (sângerarea) poate dura între 3 şi 7 zile.

În primii doi ani de la instalarea menstruaţiei, sângerările lunare sunt neregulate, dar ăsta nu trebuie să fie un motiv de îngrijorare. Dacă sângerarea durează mai mult de 5-7 zile, are un flux abundent cu cheaguri semnificative, altă culoare decât roşu deschis, este bine ca adolescentele să discute cu medicul de familie sau medicul ginecolog. După mentruaţie apare secreţia vaginală, normală. Dacă este abundentă, cu miros neplăcut, devine alb-galbenă, produce usturime, iritaţie, este necesar un control ginecologic şi poate un tratament specific.

Sunt femei care nu ştiu în ce constă îngrijirea şi igiena la acest capitol. Ce trebuie să ştie preadolescentele şi adolescentele?

Menţinerea igienei personale este foarte importantă şi educaţia pe această temă trebuie începută încă din copilărie. Mai mult, în timpul menstruaţiei, pe lângă menţinerea igienei femeile sunt şi mai predispuse la infecţii bacteriene din cauza modificării nivelului pH-ului din vagin. Ca recomandări generale nu se indică utilizarea de geluri de duş iritante sau săpunuri parfumate care au efect de uscare asupra membranelor mucoase delicate ale vaginului şi perturbă nivelul pH-ului. Este suficient să folosim doar apă şi săpun blând, fără parfum şi numai în aplicare externă. Spălăturile la interiorul vaginului (cunoscute sub denumirea de „duş vaginal”) modifică echilibrul florei bacteriene vaginale și pH-ul natural, favorizând apariţia vaginitelor bacteriene şi sunt indicate doar la recomandarea medicului ginecolog. Totodată trebuie evitate deodorantele vaginale sau spray-urile intime întrucât aceste produse pot provoca iritaţii genitale. Pe perioada menstruației este indicat să evităm hainele strâmte sau materialele sintetice, acestea generează umezeală şi căldură şi favorizează înmulţirea bacteriilor. Absorbantele sau tampoanele trebuie schimbate la 3-4 ore sau chiar mai des în primele zile ale menstruaţiei, în funcţie de fluxul menstrual.

Sunt încă fete care nu găsesc înţelegere şi suport în familie. Ce sfaturi aveţi pentru ele când vine vorba de alegerea unui medic ginecolog? La ce trebuie să fie atente şi care sunt factorii de încredere?

Înainte de a alege medicul ginecolog adolescentele pot discuta cu medicul de familie care le poate îndruma în planificarea primului consult ginecologic. Câştigarea încrederii şi libertatea de comunicare sunt elemente importante, în special în cazul adolescentelor. Cum de cele mai multe ori prima vizită la medicul ginecolog constă de fapt într-o discuţie cât mai deschisă, adolescentele trebuie să fie încurajate să îşi exprime întrebările, curiozităţile şi eventualele probleme. Abordarea unor subiecte intime poate fi dificilă întrucât apar sentimentele de jenă, ruşine, inhibare. Aceste bariere pot fi depăşite prin răbdare, empatie, atitudine prietenoasă, deschisă, inducerea sentimentului de siguranţă. În familiile defavorizate, pentru adolescenţii fără suport parental, educaţia în şcoală şi suportul psihologic din partea unui specialist pot avea un rol important în ceea ce priveşte cunoaşterea şi înţelegerea transformărilor fiziologice, eventualele riscuri şi prevenirea lor, precum şi importanţa consultului medical periodic.

The post Cum vorbim cu o preadolescentă despre menstruație, igienă şi prima vizită la ginecolog appeared first on Bianca Moruș.

Călin Dragoman, care este scopul programului?

Scopul principal al programului este să te ajute să citești din ce în ce mai repede și să asimilezi din ce în ce mai bine informația citită (să o înțelegi și să o memorezi). Prin antrenamentul cu programele SpeeRead capacitatea de înțelegere și memorare crește odată cu creșterea vitezei de citire. Capacitatea de memorare se îmbunătățește direct proporțional cu înțelegerea textului citit. Înțelegerea textului este mai bună la viteze mai mari de citire. Procesele de înțelegere și memorare se optimizează la viteze de citire de peste 900-1000 cuvinte pe minut. Așadar, pe termen lung, scopul SpeeRead este să ajute cât mai mulți cititori să ajungă și să depășească pragul vitezei de citire de 1000 cuvinte pe minut. De la acel prag nu mai folosești inutil corzile vocale la citirea în gând, iar experiența cititului este optimizată, cu toate avantajele care rezultă de aici: citești mult mai repede, asimilezi mult mai bine ce citești, înveți/te instruiești mult mai eficient și câștigi timp.

Ce poţi obţine în urma programului de 30 de zile? E indicat să îl urmăm pe o perioadă mai îndelungată?

Programele SpeeRead BASIC și AVANSAT sunt proiectate să ducă la dublare vitezei de citire în aproximativ o lună de zile. Acest rezultat este însă direct proporțional cu efortul făcut de utilizator. Secretul succesului cu SpeeRead este instruirea sistematică, zi de zi, câte 20-30 de minute. În felul acest se poate obține o dublare a vitezei de citire în 34-40 de zile împreună cu o îmbunătățire a înțelegerii și memorării. În funcție de performanța la care vrei să ajungi, la viteza de citire, poți continua instruirea și după cele 34-40 de zile ale Modulului 1 SpeeRead. În funcție de performanța inițială la viteza de citire poți avea nevoie de unul sau mai multe module succesive de instruire ca să ajungi în domeniul citirii rapide optimizate. Cine dorește performanța are la dispoziție 3 Module de instruire care se pot parcurge succesiv. Cea mai mare viteză de citire atinsă de un client după parcurgerea celor 3 Module a fost de 1500 cuvinte pe minut.

Eu, pentru că am considerat că am citit ceva la viaţa mea, am pornit direct cu programul pentru avansaţi. La primul test am avut o viteză de citire de 381 de cuvinte pe minut cu capacitate de memorare de 90%. Mi s-a părut wow până când am citit la Liv Tane că ea a obţinut la primul test undeva la 600 de cuvinte pe minute şi 100%. Am înghiţit în sec, mi-am trimis departe figurile şi m-am apucat de instruire.

Trebuie să vă spun însă că eu nu am respectat aşa cum ar fi trebuit regulile despre care se spune că îţi oferă rezultatele optime. Mai exact, având copilul mereu în casă, nu am avut parte de liniştea absolută cerută în timpul antrenamentului şi practic am dus zi de zi o luptă între încercarea de concentrare pe perioada antrenamentului şi încercările disperate de a ignora zgomotele făcute de fiică-mea şi vorbăraia ei continuă. Dacă ar participa ea la un test de vorbire rapidă sigur ar avea un loc pe podium.

Apoi, în primele zile mai băgam antrenamentele şi spre seară, în căutarea celor 30 de minute de linişte. Mare greşeală! Capacitatea mea de atenţie era praf. Am mai şi amânat unele zile de pregătire (nu se pierd, ci se reportează), prin urmare am greşit şi când vine vorba de antrenamentele constante. Şi asta s-a văzut la testele periodice, când am stagnat sau chiar am scăzut puţin. Aşa că sfatul meu e ca dacă vă apucaţi de programul ăsta să vă asiguraţi jumătatea de oră ferită de stimuli exteriori ca să obţineţi cât mai mult de la el. Pentru mine a mers de minune când mă apucam de el dimineaţa, înainte să se trezească maimuţa.

Odată oprit programul, cum facem să păstrăm rezultatele obţinute?

Rezultatele obținute prin instruirea cu programele SpeeRead înseamnă în primul rând antrenarea mușchilor ochilor. Acești mușchi ne permit să focalizăm cuvintele și apoi să le citim, adică să extragem sensul pe care îl conțin. Acești mușchi au capacitatea naturală să se miște mai repede decât reușim să-i utilizăm noi, deocamdată. Citirea rapidă optimizată înseamnă aducerea acestor mușchi la capacitatea lor normală de mișcare. Ca orice alt mușchi al corpului și aceștia, odată antrenați, nu-și vor mai pierde mobilitatea dobândită prin antrenamentele sistematice. Asta înseamnă că rezultatele obținute prin instruire se păstrează în mod natural. Pentru că oricum mișcăm ochii zi de zi, chiar dacă nu citim. Cele mai bune metode de a ține acești mușchi în formă bună sunt cititul și antrenamentele specifice. SpeeRead pune la dispoziție un astfel de Antrenament Cadou pentru toți cititorii care au parcurs măcar Modulul 1 al programului de instruire. Aceste antrenamente pot fi parcurse de 1-2 ori pe săptămână în perioada de pauză dintre Modulele de instruire sau după finalizarea lor. Citirea rapidă optimizată este o deprindere proprie, care se formează prin antrenament repetat. Această deprindere se transformă în reflex, iar reflexele sunt conservate apoi în memorie. La fel se va întâmpla și cu citirea rapidă optimizată. După ce a fost învățată deprinderea va fi folosită în mod natural la citit.

Eu am să recunosc că în prima jumătate a cursului eram absolut convinsă că treaba asta cu citirea a peste 1000 de cuvinte pe minut este un mare bullshit. Când veneau antrenamentele cu peste 700-800 de cuvinte pe minut eu nu mai reuşeam să citesc ca lumea textele, la 1000 deja nu mai vedeam nimic. După ce am avansat şi mi-a mai pierit neîncrederea, mi-am dat seama că se poate. Până la final reuşisem să citesc în cadrul antrenamentelor şi textele la 1000 de cuvinte pe minut, dar recunosc că era epuizant.

Cum se poate testa pe termen lung faptul că citirea la 1000 de cuvinte pe minut facilitează şi înţelegerea testului?

Sunt două modalități. Prima modalitate ține de înțelegerea teoretică a acestei posibilități pornind de la cele 5 argumente care susțin citirea rapidă optimizată. Aceste argumente descriu toate mecanismele fiziologice, neurologice și cognitive implicate în procesul citirii rapide optimizate. Cunoașterea acestor argumente ajută la consolidarea încrederii că această deprindere poate fi învățată, dar și la diferențierea citirii rapide optimizate de alte metode de parcurgere rapidă a textelor cum sunt citirea pe diagonală sau fotocitirea. Detalii despre aceste subiecte pot fi găsite aici.

A doua modalitate este una strict practică. Doar dacă ajungi să citești cu peste 1000 de cuvinte pe minut poți experimenta și partea de asimilare mai bună a informației citite. Acest progres la performanța la citire se instalează treptat, prin repetarea sistematică a antrenamentelor. Chiar și experiența antrenamentului cu viteze peste 900-1000 cuvinte pe minut decurge diferit față de antrenarea cu viteze de citire mai mici. Foarte pe scurt, la antrenamentele cu viteze mai mari de 900-1000 cuvinte pe minut dispare efortul mișcării corzilor vocale iar resursele psihice disponibilizate se pot reorienta către focalizarea mai bună a cuvintelor și extragerea sensului informației citite. Cu condiția să urmărești și să citești cursorul.

Chestia asta cu cursorul pentru mine a fost greu de dus, mai ales în primele zile. De cele mai multe ori eram ori înaintea, ori în urma lui. Mai mereu lângă, rar chiar pe cursor. Asta a fost o altă greşeală care probabil mi-a încetinit procesul.

Ce sfat aveţi pentru cei care nu pot urmări cursorul?

Urmărirea și citirea cursorului este partea cea mai importantă a instruirii din programele SpeeRead. Aici se generează performanța. Testele și chestionarele doar o pun în evidență și o certifică. Urmărirea cu privirea a cursorului nu este suficientă. La antrenamente e nevoie de un efort pentru a citi și înțelege cuvintele marcate de cursor, în ritmul și la vitezele de mișcare ale acestuia. Efortul de a citi cuvintele marcate de cursor antrenează mușchii ochilor să citească din ce în ce mai repede. Efortul de a înțelege cuvintele marcate de cursor antrenează calea cerebrală de înțelegere a sensului informației și capacitatea de a înțelege mai bine ceea ce citești. De aici rezultă asimilarea optimizată a informației citite. Efortul este cuvântul cheie legat de cursor. Pentru că, oricât de repede citești, tot vor exista viteze de citire la care nu vei putea urmări cursorul. Însă efortul de a citi și înțelege cuvintele marcate de cursor te va ajuta să-ți crești performanța la citire. E important de menționat aici că antrenamentele SpeeRead nu sunt simple exerciții de lectură. Înțelegerea textelor de antrenament este binevenită, dacă apare, dar este secundară. La antrenamente focalizarea principală este pe citirea și înțelegerea cuvintelor marcate de cursor.

Asta a fost o altă problemă pentru mine căci eu nu concepeam să nu pricep textul în întregimea lui şi mă tot poticneam în treaba asta, la fel cum mă poticneam atunci când găseam câte o greşeală gramaticală. Pentru că, din păcate sunt câteva în textele de antrenament, iar astea mă blocau pur şi simplu. Sigur, e clar că la mine e un defect profesional la capitolul ăsta, dar sper că autorul programului va ţine cont de acest lucru şi va trimite textele la o corectură făcută de cineva care cu asta se ocupă. Monotonia este şi ea o piatră de încercare pentru că cititul aceloraşi texte timp de câteva zile poate fi o provocare pentru cei fără de răbdare.

În altă ordine de idei, la finalul programului aveam o viteză de citire de 710 cuvinte pe minut, dar capacitatea de memorare îmi scăzuse la 70%. Asta, pe test. În viaţa reală am observat că, departe de creşterea capacităţii de citire, cursul m-a ajutat mult în creşterea puterii de concentrare. S-au împlinit 5 luni de când lucrez de acasă, timp în care copilul a trebuit să facă şcoală, teme şi o mulţime de alte activităţi, toate indoor. Nu mai vorbesc de curăţenie, mâncare şi alte bălării necesare într-o casă de om. În acest condiţii în care am simţit că explodez de vreo 50 de ori pe zi, cel puţin, am reuşit după finalizarea antrenamentului de citire rapidă să mă mobilizez mult mai bine şi în ciuda veşnicelor: “Ia uită-te! Uită-te la mine! Ce? Cum? Cine? Când? De ce?” şi altele asemănătoare ale copilului din dotare.

The post Cum a fost la cursul de citire rapidă şi la ce mi-a folosit appeared first on Bianca Moruș.